"Bună!"

                 Afară ploua mohorât. De câteva zile bune, picăturile de ploaie înrobeau tot ce parea senin si plin de viaţă. Înlocuiau fericirea cu o stare melancolică şi parcă trimitea totul spre ghiarele degradării. Totul în jur era deprimant şi parcă lipsit de vlagă, sens, destin. Însă în tot acest cadru lugubru, parcă scos din tipicul bacovian, se ivea oportunitatea oferită de ploaie, de a fi trist, iar această tristeţe prindea forma unei muze, inspirând minţile tocite de litere ale poeţilor, şi chiar alungau teama neînsemnaţilor, iar eu, neînsemnat fiind, mi-am propus să înfrunt cu viu grai singurul lucru de care mă temeam cu adevarat şi care de câteva luni bune semăna nelinişte şi emoţii incontrolabile în al meu de trecut sfâşiat suflet. 
                 M-am urcat în automobil fără a mă gândi prea mult. Era un Buick argintiu, parcă şi el întristat de atâta ploaie, dar oferindu-şi aceeaşi strălucire zilnică parcă menită să învioreze cuvântătoarele, având parcă, propriul său suflet. Interiorul cărămiziu, ce contrasta puternic cu exteriorul, făcându-l astfel ţipător, dar totuşi plăcut, mi se părea în acea seara mai puţin obişnuit, astfel că am rămas secunde bune aţintit asupra lui, examinându-l atent. Era trecut de ora unsprezece, iar străzile păreau mai pustii ca niciodată, iar sub lumina roşiatică a lămpilor stradale, păreau puțin stranii. Priveam mai fascinat ca oricând orașul. Același oraș pe care îl văzusem zi de zi, timp de șaptesprezece ani, însă niciodată în starea-i parcă tranchilizat. În difuzoarele automobilului, amplasate strategic în portierele acestuia, răsuna în surdină o linie melodică liniștitoare însă parcă posedat de paradisul putrezit în care mă desfășuram  nu am reușit să îmi dau seama cine era autorul. Încercam din răsputeri să mă gândesc la orice altceva, dar la ce avea să urmeze. Era un drum scurt, astfel că în mai puțin de cinci minute am ajuns la destinaţie. Coborând astfel din automobil, mă găseam acum pe o străduță care era la fel ca şi restul orașului  Dubios de liniștită  Nici ţipenie, glas de om sau vreo potaie obsedată de lună, ori vreo răsuflare de vânt înfrigurat nu perturba simfonia picăturilor de ploaie care păreau a fi singurele făpturi ce trăiau pe Pământ în noaptea aceea. Aflat în faţa unui bloc de vreo patru sau cinci etaje, priveam nedumerit spre fațada-i pictată de ploaie. Urmele picăturilor creaseră o figurină ciudată, însă imposibil de definit. Doar o singură odaie semăna lumină împrejur. Privind pătratul aproape perfect de lumină ce mă încadra pe asfalt, un fior îmi cuprinse șira spinării. Începusem să regret, repetând în gând "renunţă!". Eram gata să cedez. Să mă urc înapoi in automobil şi să îmi iau tălpășița dar total împotriva gândurilor mele, picioare s-au pus singure în mişcare şi mă sileau să mă îndrept spre uşa de la intrarea în bloc. Un miros neașteptat de parfum de levănțică și piersică mă izbi crunt în sinusuri, iar ca într-o premoniție mă gândeam că de undeva, cunoșteam acel miros. Mă oprisem brusc, fără un motiv anume. Mă gândeam că acum mă voi putea întoarce, ca voi avea tăria de a mă întoarce. Dar nu a fost deloc aşa. 
Am urcat lent, mai lent ca oricând, două seturi de trepte ce păreau şi speram să nu se mai termine niciodată. Trecuseră aproape cinci minute, timp care însă îmi păru a fi de cel puţin trei ori mai îndelungat. Am ajuns în final, surpinzător de obosit, în faţa unei uşi metalice. Cu privirea aruncată asupra ei, în mai puţin de zece secunde observasem toate detaliile, care în mod normal nu m-ar fi interesat. Uşa neagră contrasta fabulos cu clanţa aurie. În dreptul vizorului erau câteva picături de apă, scurgându-se lent ca nişte lacrimi. Văzând acestea, un gând m-a străfulgerat: proprietarul a fost afară în urmă cu câteva minute, chiar înainte de a ajunge eu. M-am gândit că poate dacă aş fi urcat mai rapid, sau poate dacă nu m-aş fi oprit fără motiv la intrare, sau poate dacă nu aş fi stat să observ oraşul sau automobilul, aş fi putut-o întâlni pe scări, iar totul s-ar fi simplificat, inventând o scuză, cum că mergeam să văd un prieten care locuia, din coincidenţă, chiar acolo.  Sau poate era doar condens. Da. Asta trebuie sa fie. Afară este destul de frig, iar înăuntru probabil temperatura este mai mare. În jurul găurii cheii, erau câteva zgârieturi. Asta mă ducea cu gândul la faptul că cineva a incercat să descuie uşa, însă din grabă ori agitaţie, nu a nimerit broasca. Ceea ce m-a inmărmurit, a fost faptul ca erau recente, dat fiind faptul ca încă aveau culoarea alb, adică nu au fost acoperite de praf, care ar ascunde această culoare. Oare picăturile de lângă vizor să fie îndradevăr picăturile de ploaie, iar sa fi avut posibilitatea de a o întâlni chiar pe scara blocului în care mă aflam? Posibil, dar puţin probabil. Am cercetat rapid cu coada ochiului împrejurimile. În dreapta mea era o măsuţă din lemn de mahon, învechită, sau obosită de mediul în care era ţinută. Pe ea se găseau şase sau şapte ghivece cu flori. Unele erau viu colorate, altele mai veştejite, probabil pentru că cine avea grijă de ele, o făcea în mod expeditiv. Deasupra era un tablou ridicol. O pictură ieftină cu o figură feminină plictisitoare nereprezentată prea corect, probabil chiar pentru că trăsăturile sale nu erau deloc frumoase. În stânga era o uşă din sticlă, ce delimita un balcon pe care se aflau alte flori, aflate în aceeaşi stare, dar şi câteva carpete şi covoare vechi, o măsuţă metalică ruginită pe care era aşezat un vas cu pamânt în care probabil cineva sădea o plantă. Din becul de deasupra mea răsărea o lumină galbenă, slabă, potrivită parcă cu vremea şi cu liniştea oraşului. Uşile vecinilor erau majoritatea din lemn şi parcă la fel de vechi ca şi construcţia în care se aflau. M-am întors, în sfârşit către uşa dinaintea mea. Observasem un detaliu, pe care surprinzător, îl trecusem cu vederea: cifra şapte atârna nemişcată deasupra vizorului. Asta îmi indica faptul că eram la uşa care trebuie, deşi nu îmi doream acest lucru. Mi-aş fi dorit să greşesc etajul şi să fiu nevoit să amân momentul puţin aşteptat.
                   Liniştea îmi acaparase din nou atenţia. Doar picăturile de ploaie mai răsunau în surdină, împiedicându-mă să aud vreun zgomot din interiorul locuinţei. Aş fi vrut sa aud ceva. Dar nu era cu putinţă. Când încercam să aud ceva, parcă liniştea dispărea sub zumzetul nestingherit al ploii. Până în momentul acela nu ma gândisem prea mult la ce urma să se întâmple. Eram nepregătit. Nu ştiam aveam să spun. Acum parcă mă temeam şi mai tare. Era o teamă reală. Nu îmi mişcam decât pieptul, iar inima parcă încerca să-mi spargă sternul. Am clipit de două ori, iar fără ca măcar să imi dau seama, mâna dreaptă se ridica, îndreptându-se spre sonerie. Am închis ochii de teamă. Nu voiam să văd cum apăs pe sonerie. Nu voiam să văd cum se deschide uşa. Fără să simt pipăitul soneriei, am auzit sunetul acesteia: două note stridente, răsunând în întreaga scară. Fruntea mi se umezi. Eram înnebunit. Încercam să mă gândesc la melodia ce o ascultasem pe drum, în automobil, dar fără izbândă. Sunetul picăturilor de ploaie a dispărut încet, nu pentru că ploaia s-ar fi oprit, ci pentru că emoţiile işi făceau de cap înlăuntrul trupului meu. În timpane îmi auzeam propriul suflu lent, parcă al unui om ce-şi aşteaptă ultima bătaie de inimă. În minte se zvârcoleau tot soiul de gânduri şi amintiri. Îmi aduceam aminte de vară, când nu trecea zi fără să îi vorbesc celei pentru care purtam o dragoste pe cât de nevinovată, pe atât de sinceră. Mă podidiră lacrimile aducându-mi aminte de clipa în care am decis să nu ne mai vorbim. Suspinam necontrolat amintindu-mi de clipele în care aş fi putut să mor fără a fi regretat ceva, pentru că eram fericit alături de ea, o fericire pură pe care nu o mai simţisem niciodată. Îmi aduceam aminte de serata la care am invitat-o cu ceva timp în urmă, moment, de altfel, perfect. Îmi aminteam de clipele în care îi spuneam cât de mult o iubesc, însă fără a mă face clar înţeles. Plângeam în toată regula. Mi-am amintit de al ei zâmbet, sarut şi Dumnezeule... Parfumul ei: inconfundabilul miros de levănţică şi piersică. Acelaşi pe care îl simţisem cu doar câteva clipe în urmă. Aş fi vrut să mor chiar acolo, chiar în acel moment, regretând însă multe. Eram devastat. Nu îmi venea să cred cum raţiunea îmi fusese subjugată de un sentiment just care mă împinsese până în faţa uşii unei străine. Ba chiar am sunat şi soneria, ştiind că nu e deloc o străină. Aş fi vrut să fug, dar în clipa în care am vrut să mă întorc, mi-am dat seama că mâna mea era încă pe sonerie, iar clanţa uşii fu apăsată de pe partea cealaltă a uşii, scoţând un sunet asurzitor, perturbând liniştea absolută. Nu-mi credeam ochilor. Un moment hazardat întrerupea şirul firesc al vieţii mele. Păru o veşnicie de când apăsasem soneria şi până în momentul acela, dar timpul este relativ, iar de fapt totul se întâmplase aproape instantaneu. Uşa se deschise iar o siluetă subţire, mai scundă decât mine, mi se înfăţisă de îndată. Părul auriu, ce se lăsa peste umeri, într-o manieră neobişnuită, acoperea o frunte netedă ce delimita un cap rotund, puţin ascuţit în partea inferioară. Nasul nici prea mare, nici prea mic, definea perfect obrajii rumeniţi de frig. Buzele cărnoase, învineţite şi ele, erau despărţite, lăsând să se vadă doi incisivi albi. M-am ferit să privesc ochii, însă propria-mi emoţie juca feste raţiunii, iar privirea mea, parcă vrăjită de frumuseţea ce i se întindea în faţă, m-a tras către o pereche de ochi asortată cu parul. Un maroniu intens, umezit de lacrimi, reflecta lumina becului de deasupra mea, scăpărând sclipiri magnifice care pur şi simplu îmi întețeau teama şi neliniştea. Întârziat insă, mi-am dat seama că era chiar ea. Ştiam că la ea aveam să vin. Ştiam drumul acela mai bine decât pe oricare. Ştiam străduţa aceea perfect. Ştiam deja orice detaliu de pe scară. Aş fi putut recunoaşte acea uşă metalică dintr-un milion de uşi metalice. Ştiam ordinea, mirosul si numele fiecarei flori din ghivecele de pe măsuţa de mahon. Ştiam autorul picturii stupide de pe perete. Ştiam şi numărul de pe uşă. Ştiam totul. Refuzasem însă să cred. Ce nu ştiam insă era motivul pentru care refuzasem atatea detalii obişnuite. Nu ştiam nici pentru ce eram acolo. Poate voiam să spun ceva. Poate voiam să dovedesc că pot veni oricând, oricum, sau poate voiam să îmi înfrunt teama de a da ochii cu ea. Sau poate pur şi simplu voiam să o văd, să ii spun cât de mult îmi lipseşte. Îmi lipsea, oare? Cu siguranţă. 
           Însă înainte de a-mi da seama de motivul pentru care eram cu adevărat acolo, auzul îmi fuse zdruncinat de două silabe, pe cât de simple, pe atât de pătrunzătoare: "Bună!", spuse ea, afişând un zâmbet larg şi călduros. "Mi-a fost dor de tine!", aş fi vrut să spun. Dar nu am putut.

Mă minte...

Ea-mi spune cuvinte ce vor să m-alinte
Şi îmi spune ce simte şi cât se aprinde, 
Insă ştiu că minte, lumina s-aprinde
Şi pornesc către casă, pe strada ceţoasă
Şi în cap am doar o-ntrebare
"Oare iubitul ei o iubeşte mai tare?"


Ea-mi spune cuvinte ce-mi aduc aminte
Că visează cuminte, şi cum mă cuprinde
Îmi spune ce simte, însă ştiu că minte
Şi pornesc către casă, un gând m-apasă
Şi în cap am doar o-ntrebare
"Oare-i atât de perfectă pe cât pare?


Ea-mi spune cuvinte, relevă simţăminte 
Şi-mi spune să merg inainte cu inima-n ţinte
La iubire tinde, dar sufletu-mi vinde
Şi pornesc spre casă, nu imi mai pasă
Dar în cap am doar o-ntrebare
"Oare de ce doare aşa de tare?"

Îmi doresc...

Şi parcă totul s-a schimbat. Fluturii zboară în alt sens şi parcâ îi aud cântând, lumea zâmbeşte mai mult, sau poate fericirea mea îi vede astfel, norii parcă m-au uitat, văd ca nu se mai intorc. Soarele spulberă tot ce se defineşte prin urât, iar florile parcă îi sar în ajutor. Pana şi vara străluceşte diferit. Iar râurile cantă şi ele, odata cu fluturii. Mă aşez într-un colţ de rai, şi născocesc idei meschine, răscolesc amintiri deprimante dar ranjesc hilar, ştiind ca au trecut.


Şi îmi doresc să fi fost altfel. Îmi doresc să nu fi fost singur, aici, acum, ci îmi doresc să fi fost cu tine, acolo, oricând. Îmi doresc să nu te fi strâns in braţe, şi-mi doresc să nu fi dansat cu tine, pe ritmuri latino. Îmi amintesc acel moment. Eram nebun. Faceam ceva ce nu fac în mod normal. Ce-i drept, şi Bahus făcea ceva ce oricum ar fi făcut în mod normal. Pluteam, dar nu eram singur...erai acolo cu mine. Te priveam parcă manipulat de o oarecare forţă a necunoscutului şi a tot ce înseamna magie în tainele iubirii. Pur şi simplu stăteam acolo, parcă ţintuit în podea, şi afişam zâmbetul acela de bufon lovit de săgeata lui Cupidon. Nu auzeam nici măcar o notă din cântec, tot ce puteam auzi erau cuvintele repetate la nesfârşit de singurul cu care mă puteam înţelege in momentul acela. Era gândul meu. Nebunul acela îmi tot spunea: "Uite-o. E minunată. E perfectă. E tot ce-ţi trebuie. Iubeşte-o! Da-ţi sufletul pentru ea! Merită!" De atunci totul a luat-o razna.
Îmi doresc sa nu îl fi ascultat, dar nu regret faptul că am facut-o. Zilele trec, vara devine rece. Alte zile vin, sufletul meu arde încet. Nu pot să spun nimic. Îmi doresc să fi spus "Te iubesc!", sau "Fii iubita mea!". Pur şi simplu. Iar apoi să plec. Îmi doresc să nu fi zâmbit atât de stupid. Îmi doresc să fi uitat.


Şi parcă totul s-a schimbat. Fluturii zboară haotic, speriaţi şi parcă îi aud plângând, lumea plange mai mult, sau poate tristeţea mea îi inspiră. Norii zburdă liberi pe cer, gata să-mi amintească de ce ploile se nasc din lacrimi. Soarele nu mai străluceşte aşa cum imi doresc eu sa o fi făcut, iar florile parcă ar completa imaginea sumbră. Până şi vara plânge, iar râurile plâng şi ele, odata cu restul lumii. Mă ridic, şi plec. Îmi doresc sa nu fi venit aici. 

O altă muză..

Şi apari de niciunde
Ca visul disolut

Priviri calde, plăpânde
Stârnesc sentimentul absolut 


Şi-mi zâmbeşti sincer, aşa sper eu
Scânteiază văpaie ascunsă
Luminează sufletul meu
Înnegrit de-o dragoste plânsă


Am uitat, nici nu te cunosc
Dar îţi simt absenţa
Şi pe-un ritm anost
Îţi inspir esenţa


Şi te privesc în noapte
Sclipeşti sub clar de lună
Învăluită în şoapte
Dragostea se adună


Şi apari acum oriunde 
În visul meu pictat
În gândul ce-ascunde
Un sentiment dictat

Sunt vrăjit de magia iubirii tale
 Sunt absent, plin de gânduri banale
Dar plutesc absurd, clandestin
Asta visez, visul ca destin.

Sunt plictisit, mă sting uşor
Propriul sentiment îmi este agresor
Dar lupt, doar să fiu cu tine
Veşnic, nopţi şi zile pline.

Sunt trist, dar tu mă ţii aproape
Eu plâng, dar tu trimiţi lacrimile departe
Şi-mi zâmbeşti, printre şoapte albastre
 Eu încă mai caut printre visele noastre.

Sunt acolo sus, sunt cu tine
Iţi spun sincer, îmi este bine
Te iubesc enorm, şi în sfarşit
Pot fi şi eu fericit.

I do!

Trec săptămâni, luni întregi în care mint pe toată lumea. Le spun în repetate rânduri că te detest, că nu vreau să aud de tine, nu vreau să ştiu ce se întâmplă cu tine, dar de fapt tresar la fiecare gând ce-mi aduce aminte de tine.



Îţi promit că am să-mi dedic o mare parte din viaţă căutând miezul de iubire ce se ascunde în abisul sufletului tău, căci pentru fiecare dintre noi există acea persoană care îţi sfâşie sufletul prin simplul fapt că există, dar nu este lângă tine.

Îmi lipseşti!

01.01.2012

Dacă nu ar fi fost seara aceasta, probabil că aş fi uitat ce înseamnă să tânjeşti după afecţiune, atenţie şi dragoste.

Când trec luni fără să vezi perechea de ochi de care te îndrăgosteşti în prima clipă, îţi iroseşti nopţile străduindu-te să iţi aminteşti puţinele momente în care, deşi nu cunoşteai istoria sufletului, iubeai trupul şi inima acestuia, necondiţionat.

3 momente din viaţă, scurte ca o geană, intense ca nopţile nebune de dragoste nebună, reale ca viaţa veşnică, au făcut din cursul vieţii mele un carusel.

Răscolesc acum prin amintiri, storc fiece picătură din memorie evidenţiind detalii care mă fac să fluier, să râd cu lacrimi, dar să plâng nostalgic in acelaşi timp. Caut scuze pentru eşecurile care au creat distanţa dintre noi.

Acum zâmbetul acela magic cu sâmbure de iubire este la kilometri departare.

Oare cum pot să-l ajung?

Nu pot.

Aşadar, multumesc seară magică de 01.01.2012 pentru că mi-ai distrus sufletul.