Deschid ochii. E ireal. Nu mă simt viu. Nu simt nimic, doar văd. Tavan de cabană. Candelabru scump, îmi fură ochii. Îmi imaginez cum ar arde. Așternuturi albe, impecabile. Miros proaspăt. Perna moale, îmi afund liniștea în ea. O privesc. Încă doarme. E goală. Sunt gol. Cine e? De ce își ține mâna pe pieptul meu? Vreau să plec, dar nu pot. Nu pentru că mi-e teamă să nu o trezesc, nu îmi pasă, dar simt plăcere.Simt că sunt apropiat de ea, deși nu o cunosc. Simt iz ilegal, număr mai mult de cinci sticle goale, grele. O simt cum freamătă, se apropie mai mult de mine, zâmbește fără să își deschidă ochii. Mă sărută, îmi șoptește ”Bună dimineața!”. O privesc atent. Îmi amintesc...Oscilez.
O nimfetă se apropie de mine, se prezintă. Îmi povestește, încep să o cunosc. Îmi spune că nu are iubit. E sinceră? Flirtează cu mine? Nu sunt interesat. Dar e frumoasă. Îmi zâmbește parcă cianhidric. Se apropie de mine, îmi ia mână, ma sărută pe gât. Sunt matol, plutesc. De ce sunt aici? Îmi amintesc...
Sunt atrabilar. Orice vorbă mă străpunge. Nu pot să o înțeleg. Sunt prea departe de ea. Cuvintele ei nu ajung la mine. Îmi spune că mă iubește, dar nu pot să îi răspund. O iubesc. Dar simt că sunt în derivă. Deviez de la simțăminte. Orice s-ar îmtâmpla, vom rămâne împreună. Pentru că ne iubim și luptăm unul pentru celălalt. Suntem un templu prihănit de împrejurări. Suntem o epopee batjocorită, călcată în picioare de prea multe capricii. Unde ești? De ce sunt așa departe? Te trag spre mine, dar distanța e mult prea mare...iar noi ne-am pierdut undeva la mijloc..
Trepidez. Simt muzica, pictez cu gândul o imagine perfectă a unei idile perfecte. O visez. O conturez cu degetul, și cu fiecare linie, parcă o simt mai aproape de mine. Palpabilă, reală. Desenez un peisaj in jurul nostru. Vară, verde, veseli. Doar noi doi și mangustele. Ireal.
E ireal. Deschid ochii. Nu simt nimic, doar văd. Tavan de cabană. Candelabru scump, îmi fură ochii. Îmi imaginez cum ar arde. Așternuturi albe, impecabile. Miros proaspăt. Perna moale. Îmi afund liniștea în ea. Sunt singur. M-am închis în mine, să mă redescopăr. Nu e fantezie, e lașitate. E minciuna mea. E greșeala mea capitală. E absurdul meu ascuns, obscur. E datoria ce-o voi plăti toată viața mea, în rate umflate de cuvinte grele. Inimă. Spirit. Trup și suflet. Toate sunt prea scumpe acum.
Acum îmi e dor de iubirea ta. Încerc să nu îmi pierd mințile. Mă plimb pe-un cer senin. Sunt prea sus. Zbor domol peste un ocean de vise, de aici de sus nu pot fi atinse. Zumzetul mă omoară, dar îl iubesc. E magia ce mă aduce mai aproape. Și mai aproape. Mai aproape cu fiecare minut ce trece. Văd castele. Ploi impecabile și neîntrerupte, lumini de fulger și ploi de praf de stele. Sunt aici.
Mă cutremur. Primul pas. Palpitații, senzații, Tărâm minunat, îl privesc prin sticla ce-mi așterne toate amintirile ca pe un papirus. Îi privesc ușa. Trupul îmi freamătă. Vibrez.
Ochi de copil mă privesc. Mă pierd. Orbesc, zâmbesc, nu pot să vorbesc, o iubesc. Amintirile toate... iubirea noastră... ca o odisee ezoterică, ocultă... infinită?