Singur...

             Singur. Mă simt singur. Atât de singur. Mai singur ca oricând. Singur, într-o seară de duminică. Singur, printre mormane de simțăminte. Singur, departe de lume. Neglijent, descopăr natura firească a singurătății. Nu plâng, căci n-ar avea sens. Nu urlu, căci ar fi mediocru. Nu râd, căci ar fi nepotrivit. Evident, în senina-mi placiditate, trăiesc un fel de repulsie muribundă, departe de orice inimă de gheață. O singurătate palpabilă îmi zguduie visul. Însă, am auzit că visul alungă singurătatea. Minciuni sfruntate. Vis. Vise. Visez. Plutesc clandestin printre vise obscure și nu intenționez să-mi cobor sufletul înapoi pe pământ, printre mărăcini, anemone incolore și egolatri desăvârșiți. Departe de tristețe, descopăr dragostea, un viciu elitar. Îndrăgostit de iluzii, am învățat din mers că adevărata magie a iubirii zace în singurătate, dorul fiind farmazonul sufletului. Îndrăgostit de speranțe, am învățat că fericirea constă în amplitudinea tristeții. Îndrăgostit de iubire, am învățat, pas cu pas, că ea se naște în șoapte și moare în urlete.

                Eu... Singur pe Pământ. Revoltat, disimulat, anost. Un lumpenproletar într-o acerbă urmărire a iubirii. Singura aventură concretă a vieții mele, este vizita propriului suflet. Înot într-un amestec neomogen de suferință, decepție și scepticism. Planez deasupra fericirii, incapabil să o simt. Însă, ostatic al petulanței, mă aplec timid și o îmbrățișez

                Eu... îndrăgostit de tine, am învățat sensul magistral al vieții. 

Când lumea se descompune încet, dar sigur, când cerul se prăbușește zgomotos, când  pământul aleargă nebunește sub tălpile tale, când sentimentele dispar, când amintirile-ți smulg bucăți din suflet, când primăverile se ascund, când magia devine neagră, iar noaptea albă, când te prăbușești și doare, când miracolele nu există, iar durerea persistă... privește-o pe ea. Aruncă o privire în ochii ei și află că sufletul său sfărâmă diamante. Amintește-ți întotdeauna că cele mai sincere zâmbete sunt cele false. Ele nu mint, ele doar ascund. Acoperă lacrimi și duzini de speranțe. Amintește-ți că ce nu te omoară, te întărește. Are pieptul de oțel, inima un smarald fin, neprețuit. Amintește-ți că șarmul sălășluiește în fapte, nu în cuvinte deșarte. Amintește-ți că spiritul autentic glorios coexistă cu tristețea. Amintește-ți că fericirea este în jurul tău. Trebuie doar să încetezi să mai dai din mâini.

Ea a rămas acolo de unde toată lumea a plecat. A rămas lângă mine atunci când aveam nevoie de cineva pe al cărui umăr să pot plânge nestingherit. A căutat, a găsit și a îmbrățișat sufletul meu rătăcit, răvășit, zăpăcit. Mi-a demonstrat că eu trebuie să fiu primul și ultimul, că nu am nimic de pierdut, că am nevoie de iubire să rămân puternic și că, orice ar fi, ea va rămâne aceeași.

Amintește-ți că adevărații super-eroi sunt oameni, iar adevărații oameni sunt super-eroi.
Iar ea, este unul dintre ei.

Mă întreb dacă voi reuși vreodată să îți mulțumesc îndeajuns pentru tot ce ai făcut pentru mine...

Drum Înfundat

                Preludiul vieții mele tocmai s-a încheiat într-o notă gravă. Huruitul corzilor harpei ce-mi acompaniază sufletul, nu mă încântă deloc. Îmi provoacă repulsie și simt că am să ciufulesc afurisitul ăla de înger care atinge corzile atât de îndemânatic.

                Obișnuiam să cred că fiind lângă tine, apexul va fi din ce în ce mai aproape, iar eu, îl voi atinge și voi trage Pământul mai aproape de stele, ca să apuc una și să ți-o ofer cu dragoste. Prostii. Stelele vor rămâne acolo multă vreme, iar eu le voi privi de aici, de jos, fără să mai aspir la ele.

                Iată cum, singur, confuz, debusolat, hoinăream întârziat pe șina vieții. De nicăieri, în plină figură m-a izbit Acceleratul de Singurătate, în gara Dragostei cu peron pe partea dreaptă. Ba nu. Cred că era pe stânga. Împrăștiat pe traverse, nu am avut timp să plâng, să urlu, să mă doară. Nu am avut timp să mă feresc, deși îl auzeam ciuciuind în urmă. Am supraviețuit, dar sunt mort. Iar asta doare cel mai tare. Nu am să mai întârzii niciodată pe șina vieții. Voi fi acolo la timp să mă arunc din fața Acceleratului.             

                Dar mă doare. Mă doare atât de tare, încât m-aș arunca într-un vulcan pentru a alina durerea. Durerea este doar o figură de stil. Se atribuie ființei pentru a-i oferi acesteia fundalul unui țel, unui vis, unei idile. Suferi pentru că te doare. Te doare pentru că suferi. Durerea se plimbă pe străzile trupului tău, fără să dea prioritate. Durerea nu trece, decât cu Etoricoxib sau Piroxicam sau Diclofenac. Pentru durerea de suflet se recomanda malțul de orz distilat. Durerea este peste tot în lume. În războaie, în romane romantice, în filme ieftine, în pornografie, în partea întunecată a lunii... chiar și la tine în buzunar vei găsi durere. Dar nu poți cumpăra nimic cu durere, deoarece durerea nu are valoare. Dacă aș fi putut cumpăra ceva, mi-aș permite să cumpăr lumea... iar pe tine te-aș da afară din ea.

                Antonio Machado a simțit și el durerea. S-a născut, a trăit, s-a îndrăgostit. Apogeul vieții sale a fost moartea ființei iubite. Și-a vândut lacrimile la kilogram, iar la schimb a primit cuvintele. Astfel Machado a ajuns un poet încântător. Eu nu voi deveni un poet la fel de bun. El ar fi dat la schimb fiecare cuvânt, fiecare punct, fiecare sedilă, fiecare vers scris pentru încă o oră cu iubita lui. Ei bine, eu nu voi da la schimb nici măcar o răsuflare pentru a o simți pe a ta, nici măcar pentru o secundă în plus.

                Astăzi este o rememorare a zilei de ieri. Același instinct confuz stăruie și astăzi. Astăzi este esența amintirii dezolante a simțământului suprem, arzând mocnit în sufletul meu. Astăzi este sunetul valului nebun izbind sălbatic malul îndurerat. Astăzi este dovada vie că viața nu te va întoarce niciodată în trecut. Dar mâine, astăzi va fi ars în flăcări nemuritoare.

                Bine ai venit în lumea mea. O lume purpurie, de granit mov, acoperită de priviri îndoielnice. O lume împiedicată în care sensul vieții este absurd. Hai să-ți fac un tur. Aici este încăperea centrală, unde nimeni se adună și discută concepții bizare. Aici este bucătăria, unde mă hrănesc cu amintiri, minciuni și vată de zahăr. Zilnic. Iar aici este Colțul Meu de Lume. Descalță-te înainte să intrii. Aici este locul în care îmi construiesc singur viitorul, din LEGO și Super-Glue. Asta este lumea mea. Eu am creat-o. Tu ești lumea pe care ai creat-o, iar dacă tu încetezi să mai exiști, lumea ta va înceta și ea să mai existe. Iar acum te poftesc afară.

                Ei bine, în vreme ce timpul trece, lucrurile se schimbă. Iar rănile... rănile se vindecă și ele, dar cicatricile vor fi aceleași.

               Te-am iubit. Am rămas mereu același, fidel sentimentelor mele față de tine. Am fost onest, rezonabil și întotdeauna am încercat să fiu mai bun decât de obicei. Dragostea mea pentru tine, mi-a zguduit orgoliul atât de tare, încât lacrimile niciodată nu s-au sfiit să-mi zgârie ca un glaspapir obrajii. Iată-mă acum, aici, țintuit în ale mele gânduri așternute pe o bucată de hârtie, ostatic al unui sentiment injust, încercând să mă apăr legitim, dar fără izbândă, sfâșiat sau nu de durere, crede-mă, nici eu nu știu. Singurul lucru pe care îl știu, este că zi de zi, noapte de noapte, departe sau nu de tine, îmi lipsești. Singurul lucru pe care nu îl regret și pe care îl admit ca fiind inofensiv... Însă îmi doresc ca lucrurile să fi stat altfel.

                Cu chipul brăzdat de lacrimi inexistente, cu o dulce durere surdă în inimă, cu un junghi anost în adâncul sufletului meu mahmur, apuc creionul și, râzând banal, scrijelesc pe peretele iubirii mele ”Drum înfundat! Cotiți la dreapta”