Când mă
gândesc că fericirea mea jonglează banal cu momentele fatidice din eterna-mi viață
tristă, că ea respiră un aer dureros, bolnav de atâta poluare simpatetică, mă
gândesc serios la iluzia ce stăruie sfidător peste ticăitul alene al ceasului
meu vechi... Iluzia că al meu suflet manifestă un devotament aparte pentru o
fericire cangrenoasă în ritmul febril al iubirii. Am crezut că pot înțelege,
dar nu am putut. Nu a fost deloc așa, a fost doar superficial. Doar exteriorul,
închis în răbdarea-mi semi-prețioasă. Nu am înțeles că uneori ar fi mai mult
decât întregul...căci întregul este de fapt doar o idee confortabilă, deoarece
este format din părțile care mă împart în două: Eu, ca ființă căzută într-o
agripnie constantă a simțurilor, învălmășit în iureșul propriilor trăiri... și
eu, ca primată excentrică și egocentrică bubuind de capricii bombastice,
machiate într-un egoism, în definitiv perdant.
Într-un
înțeles abscons, spre un firesc de nepătruns, am căutat sensul tainic al
întregului. N-am știut și nu știu despre părțile sale de mijloc, părțile
sângeroase dintre mine și tine. Nu le cunosc, deși le simt clipă de clipă și
pot spune, cu pumnul înfipt în inimă, că mă dor. Pas cu pas, învăț dansul
dragostei estropiate, un tango haotic în care picioarele mi se împleticesc la
fiecare piruetă. Îmi las fericirea să simtă vibrațiile amplei ambianțe
muzicale, traversând rapid puntea dintre melopei ieftine și tarantele
dezgustătoare. Sunt căpitanul propriei fericiri, obligat la sabordaj, constrâns
de exigența realității stăruitoare a sentimentelor mele. Naiv și încăpățânat,
am sperat că voi sparge iceberg-ul din oceanul sufletului ei... însă, aparent
surprinzător, acele nouăzeci de procente din volumul său ce se ascundeau
malefic subacvatic, mi-au sfărâmat fragilul vas. Iată-mă așadar, întins fără
viață pe fundul oceanului, o moarte penibilă, consecință a unui naufragiu
considerat iminent.
Mă
întreb adesea, ce-am să fac când am să mă trezesc... Am să pot oare să te privesc în
ochi fără să plâng, căci iată..tu ești aici, în lacrimile mele și nu vreau să
te pierd. Vreau să rămâi în ochii mei, oricât de multe tu s-ar strânge acolo...
până când ochii îmi vor exploda de atâtea tu. Și tu alergi într-o disperare
acerbă pe aleile minții mele, unde la fiecare colț de stradă te împiedici de
nebunia ce o uit mereu acolo.
Am uitat să îmi mai doresc să fiu
fericit. Mi-am impus să uit să îmi mai doresc să fiu fericit. Fericirea este
cel mai mare inamic. Te face mai slab, naște îndoieli. Dintr-o dată... ai ceva
de pierdut.
