Ea-mi spune cuvinte ce vor să m-alinte
Şi îmi spune ce simte şi cât se aprinde,
Insă ştiu că minte, lumina s-aprinde
Şi pornesc către casă, pe strada ceţoasă
Şi în cap am doar o-ntrebare
"Oare iubitul ei o iubeşte mai tare?"
Ea-mi spune cuvinte ce-mi aduc aminte
Că visează cuminte, şi cum mă cuprinde
Îmi spune ce simte, însă ştiu că minte
Şi pornesc către casă, un gând m-apasă
Şi în cap am doar o-ntrebare
"Oare-i atât de perfectă pe cât pare?
Ea-mi spune cuvinte, relevă simţăminte
Şi-mi spune să merg inainte cu inima-n ţinte
La iubire tinde, dar sufletu-mi vinde
Şi pornesc spre casă, nu imi mai pasă
Dar în cap am doar o-ntrebare
"Oare de ce doare aşa de tare?"
Şi parcă totul s-a schimbat. Fluturii zboară în alt sens şi parcâ îi aud cântând, lumea zâmbeşte mai mult, sau poate fericirea mea îi vede astfel, norii parcă m-au uitat, văd ca nu se mai intorc. Soarele spulberă tot ce se defineşte prin urât, iar florile parcă îi sar în ajutor. Pana şi vara străluceşte diferit. Iar râurile cantă şi ele, odata cu fluturii. Mă aşez într-un colţ de rai, şi născocesc idei meschine, răscolesc amintiri deprimante dar ranjesc hilar, ştiind ca au trecut.
Şi îmi doresc să fi fost altfel. Îmi doresc să nu fi fost singur, aici, acum, ci îmi doresc să fi fost cu tine, acolo, oricând. Îmi doresc să nu te fi strâns in braţe, şi-mi doresc să nu fi dansat cu tine, pe ritmuri latino. Îmi amintesc acel moment. Eram nebun. Faceam ceva ce nu fac în mod normal. Ce-i drept, şi Bahus făcea ceva ce oricum ar fi făcut în mod normal. Pluteam, dar nu eram singur...erai acolo cu mine. Te priveam parcă manipulat de o oarecare forţă a necunoscutului şi a tot ce înseamna magie în tainele iubirii. Pur şi simplu stăteam acolo, parcă ţintuit în podea, şi afişam zâmbetul acela de bufon lovit de săgeata lui Cupidon. Nu auzeam nici măcar o notă din cântec, tot ce puteam auzi erau cuvintele repetate la nesfârşit de singurul cu care mă puteam înţelege in momentul acela. Era gândul meu. Nebunul acela îmi tot spunea: "Uite-o. E minunată. E perfectă. E tot ce-ţi trebuie. Iubeşte-o! Da-ţi sufletul pentru ea! Merită!" De atunci totul a luat-o razna.
Îmi doresc sa nu îl fi ascultat, dar nu regret faptul că am facut-o. Zilele trec, vara devine rece. Alte zile vin, sufletul meu arde încet. Nu pot să spun nimic. Îmi doresc să fi spus "Te iubesc!", sau "Fii iubita mea!". Pur şi simplu. Iar apoi să plec. Îmi doresc să nu fi zâmbit atât de stupid. Îmi doresc să fi uitat.
Şi parcă totul s-a schimbat. Fluturii zboară haotic, speriaţi şi parcă îi aud plângând, lumea plange mai mult, sau poate tristeţea mea îi inspiră. Norii zburdă liberi pe cer, gata să-mi amintească de ce ploile se nasc din lacrimi. Soarele nu mai străluceşte aşa cum imi doresc eu sa o fi făcut, iar florile parcă ar completa imaginea sumbră. Până şi vara plânge, iar râurile plâng şi ele, odata cu restul lumii. Mă ridic, şi plec. Îmi doresc sa nu fi venit aici.
Insă ştiu că minte, lumina s-aprinde
