Gânduri pe acoperiș

                Stele. Parcă un milion. Sau un miliard. Doar câteva mii pot vedea. Doar câteva sute pot număra. Doar câteva zeci pot înțelege. Doar câteva pot cunoaște. Doar una pot iubi. Pas cu pas, mă simt călăuzit, înțeles, iubit...nu mă judecă. Frigul îmi pătrunde în trup asemeni unui pumnal. Distruge orice urmă de ezitare și parcă mă împinge de la spate. Sunt eu. Aceeași ființă lipsită de consistență, pierdut printre propriile principii, pășind alert către un sfârșit ales de propria-mi conștiință, propriul meu destin dictat de existență. Privesc viscolul în întreaga sa splendoare, numărându-mi cu grijă ultimele clipe, balansând între nostalgia amintirilor unei vieți, în esență, minunate și hotărârea categorică de a-mi alege singur destinul, scris pe propriul meu pergament, fără ștersături și corecturi. Simplu și neezitant.

                Sunt deja aici. Privesc în urmă, la urmele de pași adânc încrustate în zăpada moale, ușa întredeschisă ce conturează parcă imaginea concretă a ultimelor mele retușuri pe chipul Universului. Privesc înainte și văd orașul liniștit, adormit, conturat de câteva petece de lumină difuză, absorbit de zăpada parcă și ea tristă. Îl privesc melancolic, gândindu-mă câte suflete rătăcite rătăcesc pe străzile acestui amalgam arhitectural. Câte iubiri se nasc zi-de-zi, în timp ce altele se sfărâmă. Câte vise iau naștere, în vreme ce altele sunt călcate în picioare. Privesc către pământ, calea ce urmează a o urma către definire, apogeul existenței mele, asediul unui sentiment absolut, trăiri depline, brusc curmate. Nici măcar nu pot vedea până jos... Privesc către pământ și mă gândesc... câte povești vor fi scrise până ce voi ajunge la capăt...

                Mă gândesc la povestea mea. Atât de simplă. Nu este un roman, nu este o nuvelă, categoric nu este un basm. Aș putea spune că este un fel de revistă cu benzi desenate. Sau poate eticheta cu instrucțiuni a unui oarecare șampon ieftin. O citești nu pentru că nu știi cum se folosește un șampon, ci pentru că te plictisești stând pe budă și nu ai tableta sau telefonul la îndemână. Un surplus de evenimente ce constituie o adevărată sculptură de îndoială, dubii aruncate la întâmplare pe-o bucată de pânză. Povestea unui om lipsit de speranță, dar refulând de aspirații intense. Povestea unui suflet ce are nevoie de o operație chirurgicala, rănit grav de ostilitatea simplei existențe în dezacord cu rațiunea. Povestea mea, o pereche de ochi albaștri inundați de-un torent invizibil de lacrimi invizibile, atât de puternic încât spulberă orice urmă de zâmbet de pe chipul meu anost.

                Povestea, ca motiv unic pentru care mă aflu acum, aici, este în sine, irelevantă. Să spunem că fac asta pentru a-mi satisface un simplu ultim capriciu. Nu mi-e frică. Mi-e doar dor. Mi-e dor de oamenii care o dată erau oameni. Mi-e dor de sufletele celor care au plecat, printre note muzicale, aclamații sau doar urlete. Mi-e dor de cei pe care i-am iubit, dar care nu m-au iubit, de cei care m-au iubit, dar pe care nu i-am iubit, de cei pe care i-am iubit, și care m-au iubit, de cei care nu m-au iubit și pe care nu i-am iubit. Mi-e dor de cea pe care am iubit-o, dar care nu știu dacă m-a iubit. Acum stau aici, pe marginea ultimei proprii aventuri și îmi analizez dorul și durerea. Avea un nume atât de simplu și frumos, pe care, însă nu mi-l amintesc, dar am iubit numele acela. Am iubit chipul ce definea numele acela. Am iubit zâmbetul ce contura chipul ce definea numele acela. Am iubit totul la ea. Am iubit-o întrutotul. Universul jubila extatic privind fericirea ce-mi nuanța sufletul. Era perfect. Dar perfecțiunea este o adicție. Eșecul și dezamăgirea inexorabile au înlocuit perfecțiunea, făcând ca totul să fie mai... natural. Era un sentiment excelent să știu că există cineva care contează cu adevărat. Dacă ar veni acum aici să-mi spună să mă opresc, aș face-o. Dar nu o să vină. Nu știu sigur de ce, dar nu o să vină. Probabil are un motiv întemeiat. Iar acela, este unul destul de evident. Îmi doresc mult să vină. Poate așa lucrurile ar recăpăta un sens absurd, lipsit de esență, care să ne readucă la viața încărcată de tensiuni cu mici trepidații de fericire. Îmi doresc nespus să mă pot întoarce în clipa dinainte ca totul să meargă prost.

                Sunt deja pe margine. Vântul începe să devină de-a dreptul sălbatic. Urlă animalic în timp ce joacă ruleta rusească cu echilibrul meu. Mă găsesc într-o luptă acerbă, pe care sunt gata să o câștig. Ori el, ori eu. Frigul parcă-mi șlefuiește trupul, într-o cadență simfonică impecabilă. Ridic brațele la orizontală, închid ochii, inspir adânc, îmi flexez genunchii și sunt gata să sar. Nu mi-e frică. Tot ce simt este dezgust, revoltă, emoție, determinare. Simt ura față de toți cei pe care îi las în urmă, ura tuturor celor pentru care nu am fost nimic mai mult decât o pierdere de vreme. Simt ipocrizia celor care vor plânge când vor afla că cineva m-a dezlipit de pe trotuar. Simt toată durerea și sinceritatea pe care mulți nu o vor simți spunând că am fost un om bun. Simt... totul. Toată dragostea ce-mi toacă sufletul și acea fericire demult apusă. Simt revolta unei rațiuni ce parcă nu-mi aparține, incertitudinea unei vieți proprii cu destin propriu. Mă simt de parcă aș fi altcineva. Acel cineva care are puterea de a-ți schimba viața printr-un singur gest. Și chiar o face.

                Și totuși... parcă nu aș face-o. Poate voi regreta, dincolo de clipa în care m-aș fi putut întoarce. Poate lumea nu-i atât de crudă și totuși există și oameni loiali propriilor aspirații și departe de disperarea cotidiană. Poate că există fericire și iubire undeva în lume. Îmi place să mă gândesc la iubire ca la un tort gigantic, iar cineva simțindu-se minunat împărțind o felie cu mine. Ar trebui să mă opresc. Nu pentru că vreau să trăiesc, ci pentru că simt că nu mă pricep la asta. Un om care vrea să moară, se simte nervos și plin de viață, plictisit de banalitate, obosit și entuziast, toate în același timp. Vrea să lupte cu toată lumea și să iubească așa cum n-a mai făcut-o niciodată, să râdă isteric și să plângă spasmodic. Să se închidă într-o bilă uriașă și să se ascundă într-o peșteră invizibilă undeva pe o altă planetă, într-o altă galaxie, dintr-o altă dimensiune, într-o altă viață. Omul acela vrea să se simtă cu totul împlinit fără să-și ceară iertare de la toată lumea. Dar nu eu. Eu vreau să contez. Vreau să le spun tuturor cât de tare m-au dezamăgit și să-mi pară rău pentru cât de tare i-am dezamăgit!

                Deschid ochii și privesc pentru ultima dată ușa pe care am intrat. Aștept cu nerăbdare să intre pe ușa aceea și să-mi spună să mă opresc. Cu sufletul la gură, aștept. Nu durerea sau frica de moarte mă deranjează. Este speranța cea care mă omoară. Speranța că eu contez și tot ce a rămas mai bun din noi nu este sortit pieirii. Dar a spera nu este niciodată suficient. Tălpile mi se dezlipesc de cimentul umed și pentru un moment simt imponderabilitatea că-și face de cap. Gravitația nu pierde prea mult vremea și începe a mă trage către sfârșitul călătoriei mele fără bilet. Acum încep să mă gândesc la momentul în care voi ajunge jos. Privesc pământul și îmi imaginez corpul meu inert așteptând atenția cuiva. Mă gândesc că poate nu am făcut alegerea corectă. Mă gândesc că poate asta nu înseamnă că am încheiat evoluția catastrofală a vieții, ci poate am împiedicat progresul înfloritor al acesteia. Poate ar fi trebuit să mai aștept un moment în plus și ar fi venit. Poate chiar acum este pe marginea pe care ma aflam eu acum un moment, privind cu obrajii brăzdați de lacrimi către trupul meu aflat în picaj, neputând să facă nimic să mă ajute. A muri nu este greu. Greu este să încerci să-ți reconstruiești sufletul, piesă cu piesă, fără un manual de instrucțiuni și fără cea mai vagă idee unde ar trebui să se potrivească fiecare piesă. Greu este să accepți că poate ai dat-o în bară acum și la fel vei face și data viitoare. Greu este să te ferești de durere, când de fapt este singura care îți provoacă adevărata plăcere și care te face să simți cu adevărat că trăiești. Număr etajele și zâmbesc. Mă bucur de călătoria mea fără bilet.

                Mă trezesc brusc într-o poieniță verde. O recunosc perfect. Aici mi-am petrecut câteva dintre cele mai frumoase momente din viață. Un mic spațiu colorat între coloși gri, lipsiți de viață. Afară este soare, cald, calm, plăcut. O privesc pe ea vorbind cu mine, însă nu aud ce-mi spune. Atingerea ei îmi scurtcircuitează trupul. O privesc parcă anesteziat fără să mă pot mișca, fără să pot vorbi, fără să pot gândi. O iubesc așa cum am iubit-o mereu. Dar nu o pot înțelege. Cum poate rămâne aici într-o lume atât de risipită? De ce am continuat să ne dezamăgim reciproc, de parcă ar fi fost singurul lucru util pe care-l puteam face? De ce iubirea nu ne-a fost de ajuns? O privesc vorbind și realizez că toată lumea poate vorbi, însă nimeni nu știe ce să spună, când să spună, cum să spună. De ce trebuie să vorbim non-sensuri, doar de dragul de a vorbi, în loc să apreciem liniștea și să spunem doar ce gândim și ce simțim? Aș vrea să-i pot spune asta, dar sunt destul de sigur că nu sunt acolo. Aș fi vrut să-i pot spune că o iubesc. Simt din nou vântul umplându-mi timpanul de zgomote ciudate și frigul mușcând lacom din trupul meu. Inima-mi freamătă și devin agitat. O privesc din nou...”Vino!” e tot ce pot să-i spun...

                Stele. Parcă un milion. Sau un miliard. Doar câteva mii pot vedea. Doar câteva sute pot număra. Doar câteva zeci pot înțelege. Doar câteva pot cunoaște. Doar una pot iubi. Aștept încordat să apară pe ușa aceea și să-mi spună să mă opresc. Nu durează mult să-mi dau seama că nu va veni. Nu va veni. Nu va veni. Ar fi fost atât de simplu... Adio!

În gară

                Ții mânerul strâns. Atât de strâns încât sângele din mână decide că nu mai are ce căuta acolo. Ții mânerul strâns. Valiza ta plină cu amintiri, memorii și dorințe. Ții mânerul strâns și pășești tremurând pe peron. Urletul trenului îți domină timpanul, iar vibrațiile pământului sunt absorbite de tălpile tale goale, ce ating liber pavajul rece al gării. Tumultul neîncetat îți săgetează simțurile. Te simți dezorientat, confuz, vulnerabil, fragil precum un castel de sticlă într-un concasor. O mică scânteie în văpaia unei comete, singur într-o lume plină de destine pline. Ții mânerul strâns, iar pentru o clipă închizi ochii în timp ce pășești agitat prin mulțime. Ții mânerul strâns, încercând să nu-ți pierzi valiza. Ții mânerul strâns, iar dintr-o dată simți cum aceasta se izbește de ceva. Se izbește de o altă valiză. Dai drumul mânerului, iar valiza se lovește răsunător de pavajul rece. Toate amintirile, memoriile și dorințele tale se împrăștie prin peron. Înspăimântat, privești către cel care ți se înfățișează înaintea ochilor. Masiv, solemn, vanitos, emană o înțelepciune exagerată într-un chip desăvârșit. Îl recunoști pe loc. Este cel care ți-a schimbat radical viața, care pocnind din degete, ți-a schimbat destinul, te-a împins pe alt drum, ți-a adus în cale noi și noi experiențe. Este cel pe care îl iubești atât de mult pe cât îl urăști. Cel care nu poartă niciodată ceas la mână, cel care nu confundă niciodată ziua cu noaptea, lunea cu marțea, sau vara cu iarna. Este cel care ține strâns în mână un bilet doar ”Dus” cu aceeași destinație ca și biletul tău. Este cel care cutreieră țări și continente, oceane și văzduhuri, planete și constelații. Este cel pe care mulți îl așteaptă, alții își doresc să plece cât mai repede de lângă ei, iar unii de abia așteaptă să ajungă la ei. Cel alături de care oamenii își trăiesc viața, savurând fiecare element al existenței sale. Este cel care înghite totul, asemeni unei fiare nestăpânite. Cel de care oamenii își amintesc și cel pe care îl văd în evoluția sa constantă. Cel despre care s-au scris cărți, fiind prezent la toate evenimentele majore ale umanității. Este prietenul multora și dușmanul altora. El nu iubește, nu deteste, nu invidiază. Nu are dorințe, nu bea cafea și nu doarme. Are doar amintiri. Foarte multe amintiri dintr-o existență desăvârșită. El nu se pierde, nu uită și nu suferă. El schimbă lumea prin mișcări line, repetitive, identice între ele. El nu are răbdare și nu așteaptă. Aleargă mereu, uneori mai repede, alteori parcă mai încet, dar nu obosește niciodată. Nu se întrece cu nimeni, în afară de propriul să ego, pe care tinde să-l întreacă, depășindu-și condiția, dar fără izbândă. Îl privești încremenit. Te salută zâmbind, își ridică valiza intactă și se urcă în tren. Trenul pleacă. Fără tine. Doar cu el. El pleacă. Știi bine că nu se va mai întoarce nicicând. A plecat definitiv. Te uiți în urma lui și realizezi că nimic nu va mai fi cum a fost. Urmele pașilor săi vor rămâne pentru veșnicie impregnate în pavajul rece al peronului. Timpul a plecat.

Spune-mi tu...

Spune-mi tu de unde vin zorii când noaptea pleacă atât de departe încât nici visurile nu o mai ajung.

Spune-mi tu cine ar putea picta frumosul dacă n-ar simți urâtul mușcând lacom din existența pură a miracolului.

Spune-mi tu cum ar putea pieri lumina fără iubirea întunericului, strângerea sa de mână și lacrimile sale.

Spune-mi tu ce rost ar avea fericirea de n-ar fi suferința singurul lucru care ne împiedică să fim perfecți.

Spune-mi tu care ar fi sensul curajului într-o lume în care frica s-ar ascunde în spatele unui sine desăvârșit.

Spune-mi tu de ce iubirea constă în falsuri, minciuni, regrete, amintiri uitate și o fericire sintetică, lipsită de esență.

Spune-mi tu ce-aș fi eu dacă ai pleca odată cu noaptea, atât de departe încât nici visurile nu te vor mai ajunge.

Spune-mi tu de ce adevărata dragoste se naște, există și apune adânc într-un vis eteric și nu întru noi.

Spune-mi tu cum aș putea să merg pe drumul tău, ținându-te de mână, fără să mă împiedic la fiecare douăzeci și trei de pași.

Spune-mi tu de ce frigul nu mă împiedică să simt căldura atingerii tale care-mi scurtcircuitează termometrul.

Spune-mi tu de ce durerea pășește alene printre valuri de plăceri și mormane de fericiri, pe care, pur și simplu, le dă la o parte.

Spune-mi tu unde s-ar duce fericirea mea dacă tu nu te-ai mai întoarce nicicând, lăsându-mi lumea bolnavă de dor.

Spune-mi tu de ce nimic nu mai are sens, gust, culoare, ritm, carismă atunci când suntem despărțiți.

Spune-mi tu unde pleacă păsările după ce până și ultima frunză ce și-o fi împlinit menirea, decide că e timpul să cadă.

Spune-mi tu când e timpul să renunț, să plec și să uit să mă întorc, să caut o altă fericire de plastic.

Spune-mi tu de ce se sparge valul după ce aleargă atât de nebunește să ajungă la mal și să se odihnească.

Spune-mi tu câte stele trebuie să mai număr ca să pot sfârși prin a spune ”Atât de mult...„

Spune-mi tu de ce o poveste se termină și nu continuă până la capătul timpurilor.

Spune-mi tu de ce amintirile nu pleacă, așa cum fac oamenii.

Spune-mi tu de m-ai iubit sau nu.

Întregul

                Când mă gândesc că fericirea mea jonglează banal cu momentele fatidice din eterna-mi viață tristă, că ea respiră un aer dureros, bolnav de atâta poluare simpatetică, mă gândesc serios la iluzia ce stăruie sfidător peste ticăitul alene al ceasului meu vechi... Iluzia că al meu suflet manifestă un devotament aparte pentru o fericire cangrenoasă în ritmul febril al iubirii. Am crezut că pot înțelege, dar nu am putut. Nu a fost deloc așa, a fost doar superficial. Doar exteriorul, închis în răbdarea-mi semi-prețioasă. Nu am înțeles că uneori ar fi mai mult decât întregul...căci întregul este de fapt doar o idee confortabilă, deoarece este format din părțile care mă împart în două: Eu, ca ființă căzută într-o agripnie constantă a simțurilor, învălmășit în iureșul propriilor trăiri... și eu, ca primată excentrică și egocentrică bubuind de capricii bombastice, machiate într-un egoism, în definitiv perdant.

                Într-un înțeles abscons, spre un firesc de nepătruns, am căutat sensul tainic al întregului. N-am știut și nu știu despre părțile sale de mijloc, părțile sângeroase dintre mine și tine. Nu le cunosc, deși le simt clipă de clipă și pot spune, cu pumnul înfipt în inimă, că mă dor. Pas cu pas, învăț dansul dragostei estropiate, un tango haotic în care picioarele mi se împleticesc la fiecare piruetă. Îmi las fericirea să simtă vibrațiile amplei ambianțe muzicale, traversând rapid puntea dintre melopei ieftine și tarantele dezgustătoare. Sunt căpitanul propriei fericiri, obligat la sabordaj, constrâns de exigența realității stăruitoare a sentimentelor mele. Naiv și încăpățânat, am sperat că voi sparge iceberg-ul din oceanul sufletului ei... însă, aparent surprinzător, acele nouăzeci de procente din volumul său ce se ascundeau malefic subacvatic, mi-au sfărâmat fragilul vas. Iată-mă așadar, întins fără viață pe fundul oceanului, o moarte penibilă, consecință a unui naufragiu considerat iminent.

                Mă întreb adesea, ce-am să fac când am să mă trezesc... Am să pot oare să te privesc în ochi fără să plâng, căci iată..tu ești aici, în lacrimile mele și nu vreau să te pierd. Vreau să rămâi în ochii mei, oricât de multe tu s-ar strânge acolo... până când ochii îmi vor exploda de atâtea tu. Și tu alergi într-o disperare acerbă pe aleile minții mele, unde la fiecare colț de stradă te împiedici de nebunia ce o uit mereu acolo.

Am uitat să îmi mai doresc să fiu fericit. Mi-am impus să uit să îmi mai doresc să fiu fericit. Fericirea este cel mai mare inamic. Te face mai slab, naște îndoieli. Dintr-o dată... ai ceva de pierdut.

...

Am să te aștept necontenit

Să suni, să-mi spui, să vii

Am să te aștept în parcări

Pe plaje, autostrăzi sau gări

Am să te aștept și-n război

Fie vânt ori soare sau ploi

Am să te aștept chiar și singur de-aș rămâne

Printre zori de zi și zile bătrâne

Am să te aștept pierdut și gânditor

Am să te aștept aici, căci mi-e dor

Mi-e dor de stele și nopți târzii

De lună și soare și mistere cafenii

Mi-e dor de cuvinte dulci tăcute

Atâtea vorbe vrute și nevrute

Mi-e dor de minciuni sfruntate

Învelite în secretele noastre toate

Mi-e dor de diminețile neîncetate

De serile pline de tristeți curmate

Mi-e dor de tine, de mine, mi-e dor de noi

Mi-e dor să te aștept fie vânt ori soare sau ploi

Magnetic

Magnetic vorbind, sunt atras de tine

Frenetic alerg parenetic după anestezic

Fonetic, ”te iubesc” sună patetic

Estetic, e-un concept poetic

Teoretic, e-un sentiment firetic

E coleric, dulce diabetic

Profetic, dispare malefic

Renaște epitetic, dar genetic

Rămâne enigmatic, singuratic, fantastic

Un simțământ simpatetic

În suflet închis ermetic

Deloc etic, pur apologetic.

Eu te iubesc, magnetic vorbind.

                

Singur...

             Singur. Mă simt singur. Atât de singur. Mai singur ca oricând. Singur, într-o seară de duminică. Singur, printre mormane de simțăminte. Singur, departe de lume. Neglijent, descopăr natura firească a singurătății. Nu plâng, căci n-ar avea sens. Nu urlu, căci ar fi mediocru. Nu râd, căci ar fi nepotrivit. Evident, în senina-mi placiditate, trăiesc un fel de repulsie muribundă, departe de orice inimă de gheață. O singurătate palpabilă îmi zguduie visul. Însă, am auzit că visul alungă singurătatea. Minciuni sfruntate. Vis. Vise. Visez. Plutesc clandestin printre vise obscure și nu intenționez să-mi cobor sufletul înapoi pe pământ, printre mărăcini, anemone incolore și egolatri desăvârșiți. Departe de tristețe, descopăr dragostea, un viciu elitar. Îndrăgostit de iluzii, am învățat din mers că adevărata magie a iubirii zace în singurătate, dorul fiind farmazonul sufletului. Îndrăgostit de speranțe, am învățat că fericirea constă în amplitudinea tristeții. Îndrăgostit de iubire, am învățat, pas cu pas, că ea se naște în șoapte și moare în urlete.

                Eu... Singur pe Pământ. Revoltat, disimulat, anost. Un lumpenproletar într-o acerbă urmărire a iubirii. Singura aventură concretă a vieții mele, este vizita propriului suflet. Înot într-un amestec neomogen de suferință, decepție și scepticism. Planez deasupra fericirii, incapabil să o simt. Însă, ostatic al petulanței, mă aplec timid și o îmbrățișez

                Eu... îndrăgostit de tine, am învățat sensul magistral al vieții. 

Când lumea se descompune încet, dar sigur, când cerul se prăbușește zgomotos, când  pământul aleargă nebunește sub tălpile tale, când sentimentele dispar, când amintirile-ți smulg bucăți din suflet, când primăverile se ascund, când magia devine neagră, iar noaptea albă, când te prăbușești și doare, când miracolele nu există, iar durerea persistă... privește-o pe ea. Aruncă o privire în ochii ei și află că sufletul său sfărâmă diamante. Amintește-ți întotdeauna că cele mai sincere zâmbete sunt cele false. Ele nu mint, ele doar ascund. Acoperă lacrimi și duzini de speranțe. Amintește-ți că ce nu te omoară, te întărește. Are pieptul de oțel, inima un smarald fin, neprețuit. Amintește-ți că șarmul sălășluiește în fapte, nu în cuvinte deșarte. Amintește-ți că spiritul autentic glorios coexistă cu tristețea. Amintește-ți că fericirea este în jurul tău. Trebuie doar să încetezi să mai dai din mâini.

Ea a rămas acolo de unde toată lumea a plecat. A rămas lângă mine atunci când aveam nevoie de cineva pe al cărui umăr să pot plânge nestingherit. A căutat, a găsit și a îmbrățișat sufletul meu rătăcit, răvășit, zăpăcit. Mi-a demonstrat că eu trebuie să fiu primul și ultimul, că nu am nimic de pierdut, că am nevoie de iubire să rămân puternic și că, orice ar fi, ea va rămâne aceeași.

Amintește-ți că adevărații super-eroi sunt oameni, iar adevărații oameni sunt super-eroi.
Iar ea, este unul dintre ei.

Mă întreb dacă voi reuși vreodată să îți mulțumesc îndeajuns pentru tot ce ai făcut pentru mine...

Drum Înfundat

                Preludiul vieții mele tocmai s-a încheiat într-o notă gravă. Huruitul corzilor harpei ce-mi acompaniază sufletul, nu mă încântă deloc. Îmi provoacă repulsie și simt că am să ciufulesc afurisitul ăla de înger care atinge corzile atât de îndemânatic.

                Obișnuiam să cred că fiind lângă tine, apexul va fi din ce în ce mai aproape, iar eu, îl voi atinge și voi trage Pământul mai aproape de stele, ca să apuc una și să ți-o ofer cu dragoste. Prostii. Stelele vor rămâne acolo multă vreme, iar eu le voi privi de aici, de jos, fără să mai aspir la ele.

                Iată cum, singur, confuz, debusolat, hoinăream întârziat pe șina vieții. De nicăieri, în plină figură m-a izbit Acceleratul de Singurătate, în gara Dragostei cu peron pe partea dreaptă. Ba nu. Cred că era pe stânga. Împrăștiat pe traverse, nu am avut timp să plâng, să urlu, să mă doară. Nu am avut timp să mă feresc, deși îl auzeam ciuciuind în urmă. Am supraviețuit, dar sunt mort. Iar asta doare cel mai tare. Nu am să mai întârzii niciodată pe șina vieții. Voi fi acolo la timp să mă arunc din fața Acceleratului.             

                Dar mă doare. Mă doare atât de tare, încât m-aș arunca într-un vulcan pentru a alina durerea. Durerea este doar o figură de stil. Se atribuie ființei pentru a-i oferi acesteia fundalul unui țel, unui vis, unei idile. Suferi pentru că te doare. Te doare pentru că suferi. Durerea se plimbă pe străzile trupului tău, fără să dea prioritate. Durerea nu trece, decât cu Etoricoxib sau Piroxicam sau Diclofenac. Pentru durerea de suflet se recomanda malțul de orz distilat. Durerea este peste tot în lume. În războaie, în romane romantice, în filme ieftine, în pornografie, în partea întunecată a lunii... chiar și la tine în buzunar vei găsi durere. Dar nu poți cumpăra nimic cu durere, deoarece durerea nu are valoare. Dacă aș fi putut cumpăra ceva, mi-aș permite să cumpăr lumea... iar pe tine te-aș da afară din ea.

                Antonio Machado a simțit și el durerea. S-a născut, a trăit, s-a îndrăgostit. Apogeul vieții sale a fost moartea ființei iubite. Și-a vândut lacrimile la kilogram, iar la schimb a primit cuvintele. Astfel Machado a ajuns un poet încântător. Eu nu voi deveni un poet la fel de bun. El ar fi dat la schimb fiecare cuvânt, fiecare punct, fiecare sedilă, fiecare vers scris pentru încă o oră cu iubita lui. Ei bine, eu nu voi da la schimb nici măcar o răsuflare pentru a o simți pe a ta, nici măcar pentru o secundă în plus.

                Astăzi este o rememorare a zilei de ieri. Același instinct confuz stăruie și astăzi. Astăzi este esența amintirii dezolante a simțământului suprem, arzând mocnit în sufletul meu. Astăzi este sunetul valului nebun izbind sălbatic malul îndurerat. Astăzi este dovada vie că viața nu te va întoarce niciodată în trecut. Dar mâine, astăzi va fi ars în flăcări nemuritoare.

                Bine ai venit în lumea mea. O lume purpurie, de granit mov, acoperită de priviri îndoielnice. O lume împiedicată în care sensul vieții este absurd. Hai să-ți fac un tur. Aici este încăperea centrală, unde nimeni se adună și discută concepții bizare. Aici este bucătăria, unde mă hrănesc cu amintiri, minciuni și vată de zahăr. Zilnic. Iar aici este Colțul Meu de Lume. Descalță-te înainte să intrii. Aici este locul în care îmi construiesc singur viitorul, din LEGO și Super-Glue. Asta este lumea mea. Eu am creat-o. Tu ești lumea pe care ai creat-o, iar dacă tu încetezi să mai exiști, lumea ta va înceta și ea să mai existe. Iar acum te poftesc afară.

                Ei bine, în vreme ce timpul trece, lucrurile se schimbă. Iar rănile... rănile se vindecă și ele, dar cicatricile vor fi aceleași.

               Te-am iubit. Am rămas mereu același, fidel sentimentelor mele față de tine. Am fost onest, rezonabil și întotdeauna am încercat să fiu mai bun decât de obicei. Dragostea mea pentru tine, mi-a zguduit orgoliul atât de tare, încât lacrimile niciodată nu s-au sfiit să-mi zgârie ca un glaspapir obrajii. Iată-mă acum, aici, țintuit în ale mele gânduri așternute pe o bucată de hârtie, ostatic al unui sentiment injust, încercând să mă apăr legitim, dar fără izbândă, sfâșiat sau nu de durere, crede-mă, nici eu nu știu. Singurul lucru pe care îl știu, este că zi de zi, noapte de noapte, departe sau nu de tine, îmi lipsești. Singurul lucru pe care nu îl regret și pe care îl admit ca fiind inofensiv... Însă îmi doresc ca lucrurile să fi stat altfel.

                Cu chipul brăzdat de lacrimi inexistente, cu o dulce durere surdă în inimă, cu un junghi anost în adâncul sufletului meu mahmur, apuc creionul și, râzând banal, scrijelesc pe peretele iubirii mele ”Drum înfundat! Cotiți la dreapta”