Când liniștea
vorbește, toată simțirea tace, căci este suficient. Nimic nu declară mai multă
sinceritate decât tăcerea. Nimic nu
oferă mai multă siguranță decât „La revedere” în loc de „Pa iubito, ne vedem
mai târziu!”. Nimic pe lume nu
povestește mai frumos o poveste de dragoste decât sfârșitul acesteia. Nimic nu
doare mai tare decât râsul egoist, fals și ireal afișat la două zile după ce ai
spus „Adio!”. Doar că nu ai spus „Adio!”
căci nu ai avut curajul și tăria necesară de caracter să o faci, așa că te-ai
limitat la un simplu ”Dispari!” scurt, lipsit de sens, bun-simț și pic de
inteligență.
Într-o lume în
care singurul mod prin care putem primi admirația, stima, iertarea celor din
jur, dragostea acestora este prin a sfârși mort, cu sau fără demnitate, iubirea
a devenit atât de subapreciata încât nimeni nu mai crede nimic. Un univers
suprapopulat de țânci emancipați care transformă un sentiment grandios într-o
mocirlă fără margini, transformă un sărut nevinovat într-o poveste de dragoste
închipuită atât de miraculoasă încât prima îmbrățișare se transformă în primul
act sexual, atât de nesincer, groaznic și denaturat încât preschimbă realitatea
într-un coșmar. O societate în care ”te iubesc”, ”te ador”, ”îmi lipsești
enorm” nu mai primesc crezare, iar cuvinte precum ”iartă-mă”, ”am greșit și-mi
pare rău”, sunt înlocuite de ”e numai vina ta” și ”las-o baltă”. Orgoliul fură zâmbete
și sfărâmă visuri. Visau odinioară că vor atinge stele cu vârful degetelor, că se
vor iubi la nesfârșit, însă tot ce le-a rămas acum este o amintire ce nu merită
amintită, o poveste ce nu merită povestită, o tristețe ce nu merită alinată.
Povestea a doi
copii ce nu se cunoșteau, însă un zâmbet, un mediu prielnic și puțin curaj a
dus către o povestioară simpatică cu final tipic. Povestea a două suflete, unul
mai matur, altul mai copil, unul mai sincer, altul mai entuziasmat, unul mai
inteligent, altul mai înțelept, unul mai frumos, celălalt minunat. Amândoi însă
sunt doar doi copii caraghioși prin finețea lor și zâmbetele atât de nesigure
și totuși atât de sincere, plutind în optimism, sperând să iubească frumos. Ea
ar fi vrut să danseze la nesfârșit, iar el să-i conducă pașii. Ea ar fi vrut să
cânte zi-de-zi, iar el să-i asculte glasul. Ea ar fi vrut să zboare către nori,
iar el încerca să reușească. Ea ar fi vrut să-și plimbe mâna prin părul lui tot
timpul, iar el să o strângă în brațe pentru eternitate. Ea ar fi vrut să uite
tot și să nu mai plângă, iar el ar fi vrut să îi strângă lacrimile în ochii
lui. Ea ar fi vrut totul, el căuta să ofere mai mult. Îl privea atât de fix, cu
ochii plini de afecțiune, milă și încredere. Își repeta la nesfârșit „Am să pot
să îl iubesc”, știind că nimic nu l-ar face mai fericit. Deși își dorea asta
atât de mult, al său de trecut sfâșiat suflet o împiedica, însă el nu avusese
nicicând o răbdare mai aprigă și era gata să o aștepte pentru eternitate. Se
cuibărea la pieptul lui, ascultându-i bătăile neîncetate ale inimii împlinite
care îi demasca exaltarea. Rămânea acolo clipe atât de îndelungate încât
momentul despărțirii părea ceva mult prea nefiresc. El o privea cu ochii
scăpărând strălucitoare raze de lumină, lacrimi de fericite adunate de luni
întregi toate sub pupilele dilatate de atâta fericire. Nu și-ar fi dorit
nicicând ca altceva să i se afișeze în cale, căci este cu neputință să existe
ceva mai minunat decât cea la care ții cel mai mult și pe care o iubești
nespus, privirea ei ațintită asupra ta și adierea blândă ce te învăluie cu
mireasma sa. Nu s-ar fi putut gândi la nimic altceva. Nu și-ar fi putut aminti
nici cea mai recentă vorbă. Nu ar fi vrut să fie nicăieri altundeva, decât în
privirea ei, aproape de trupul ei, strâns la pieptul ei cu brațele sale fine și
atât de frumoase. Nu ar mai fi plecat niciodată de lângă ea. Nu ar fi iubit
niciodată pe nimeni altcineva așa cum o iubea pe ea. Nu ar fi rănit-o nicicând.
Și totuși…
Viața este
atât de ironică. Este nevoie de tristețe pentru a învăța ce este fericirea, de
zgomote asurzitoare pentru a aprecia liniștea… este nevoie de absență pentru a
prețui prezența. În vremuri de război, lumea plânge, suflete se sting, trupuri
sângerează, minți, oricât de înțelepte, se pierd pentru totdeauna. Dragostea
este un război, cu hotarele întinse chiar pe meleaguri necunoscute. Atât de
trist, atât de intens, atât de nesfârșit. Ar fi trebuit să fie ușor. Ar fi
trebuit să fie împreună acum, iubindu-se sincer. Ar fi trebuit să alerge
amândoi pe nisipul fin al plajelor udate permanent de valuri stinghere. Ar fi
trebuit să rămână nopți și zile unul lângă celălalt, înnebuniți de fericire, murmurând
vorbe nearticulate, înțelese doar de ei. Ar fi trebuit să plângă împreună, iar
apoi să râdă amândoi de nimicurile pentru care plângeau, nefiindu-le jenă. De
ce nu este ușor? De ce trebuie ca acum să pretindă că totul este în regulă când de fapt nu este? De
ce nu se mai țin în brațe?
Într-un exces
de vanitate, lucruri urâte, nesincere, neîntemeiate a spus el, doar din dorința
de a arăta că prin vinele sale încă mai curge testosteron și că încă poate fi
ceea ce nu a fost niciodată: un fals mascul
feroce, când singura sa sarcină a fost de a îi oferi ei ceea ce merita cu
adevărat. Era atât de beat de fericire, încât, pierzându-și mințile, a uitat
sensul real al lucrurilor, adevărata lor valoare și rolul său pe Pământ. Clipe
nesfârșite a regretat, zile întregi a plâns, nopți de-a rândul nu și-a putut
scoate imaginea ei din vis. Și toate astea pentru ce? Ea tot a plecat și nu se
va mai întoarce… iar inima lui a rămas la ea. Ar fi vrut să i-o ceară înapoi,
dar la ce bun? El tot o iubea…
Ea l-a învățat
să prețuiască orice clipă, să nu piardă nici un moment și să privească cu
optimism către viitor. Ea l-a îndemnat să lupte cu slăbiciunea, să înfrângă
relele și să fie răbdător. Ea i-a amintit cât de greu este iubești, dar atât de
frumos. Ea l-a făcut să simtă atât de multe într-un timp atât de scurt. Ea l-a făcut
fericit, ea l-a făcut puternic, frumos prin prezența ei lângă el. Aveau totul.
A lipsit doar mulțumirea lui. Atât de orb a putut fi… atât de neglijent. Atât
de stupid. A greșit atât de mult. Și niciodată nu va mai fi la fel. Iar el are
atâta nevoie de ea…
„Sunt tare
dezamăgită de tine”, i-a spus ea, sfâșiindu-i sufletul. „Sunt tare dezamăgită
de tine”, a spus ea, aducând ploi și neliniști în gândul lui. „Sunt tare
dezamăgită de tine” a spus ea și a plecat.
