Destinul...
Dragă cititorule,
Dă-mi voie să încerc să-ți explic un aspect al vieții la
care cu toții ne gândim chiar și fără să ne dăm seama de adevarata importanță a
acestuia și anume destinul, soarta, pura întâmplare, dacă vrei. Tot ce se întâmplă
în viața fiecăruia dintre noi, se întâmplă cu un scop, are o urmare și este
consecința unei întâmplări anterioare. Ți-ai pus vreodată întrebarea: „Dacă nu
aș fi făcut acel lucru, lucrurile ar fi stat altfel acum?” Bineînțeles că da...
și bineînțeles că ar fi stat altfel. Există o vorbă în popor: „Gândește de două
ori și fă o singură dată!”. Așadar, mai bine iroseși (corecție: „folosești”)
câteva minute, zile, săptămâni pentru a lua o decizie în legătură cu ceva ce ar
lua ore, săptămâni, luni pentru a remedia în cazul eșecului. Gândește în felul
următor: niciodată nu face ceva ce ai regreta mai târziu, nu spune ceva ce nu
vei putea lua înapoi și nu promite ceva ce nu poți oferi. Iar totul va fi bine.
De multe ori destinul te joacă pe degete, te testează, te
manipulează, încearcă să te dărâme, râde de tine... alteori însă, râde cu tine,
îți zâmbește frumos, te îmbrățișează, te face fericit dar asta pentru ca mai
apoi să îți arate că nu este decât un ticălos nemernic, menit să fie pus cu
spatele la zid și impușcat de trei ori în ceafă și o data în fund. Te trezești
de dimineață, te privești în oglindă ca tot omul, arăți bine, pleci de acasă,
mergi pe stradă, iar de nicăieri, cea mai frumoasă ființă umană îți zâmbește în
treacăt, întorci capul uluit de finețea, tandrețea, simplitatea și frumusețea
ce se îndepărtează încet-încetișor de tine, sufletul îți urlă în timpane să
mergi după ea, dar ești împietrit de măreția celor câteorva secunde simple și
rămâi nemișcat. De parcă n-ar fi de ajuns, ea își întoarce privirea către tine
și îți aruncă un zâmbet mirific iar apoi dispare în mulțime. Îți iei inima-n
dinți și alergi după ea, însă eșec...nu mai este. Tot ce poți să faci este
să-ți cufunzi privirea în pământ, să-ți pui mâinile în cap, să te apleci pe
vine, să-ți lași inima și sufletul să plângă în armonie și să îți continui
calea. Însă din acel moment, viața ta nu mai este aceeași cu cea pe care o
trăiai în fața oglinzii. De acum, zile întregi te vei gândi doar la acel chip,
acel zâmbet, acel mers splendid, acel trup ce levita ușor printre alte trupuri
insignifiante. Te întrebi fără încetare: „Dacă m-aș fi dus la ea?” „Dacă nu aș
fi mers pe acolo?” „Dacă aș fi prins roșu la semafor, aș mai fi întâlnit-o?”
Desigur că nu... Tot ce faci acum este să-ți judeci propriul destin. A râs de
tine.
Bine ai venit în lumea mea, unde singurul lucru de care îmi
pasă ești tu. Dacă tu suferi, voi suferi și eu. Dacă tu râzi, voi zâmbi și eu.
Dacă tu plângi, eu voi zâmbi ca tu să încetezi să mai verși lacrimi pe
Pământul meu.
Bine ai venit în lumea mea, un tărâm al ejaculărilor mintale, câmp cu flori alb-negre, cer cu nori înaripați și stele ce nu mor nicicând. Te invit să-mi înțelegi percepțiile, să-mi evaluezi judecata, să-mi judeci destinul. Destinul meu nu râde de mine, nici cu mine, nu mă face să plâng, nici să zburd de fericire. Destinul meu plânge odată cu mine, iar apoi se așează pe fotoliu, își aprinde al său Gudang Garam și mă privește serios, fără să schițeze vreun gest, inert, dând impresia că niciodată nu i-ar fi putut păsa mai puțin.
Destin, soartă, pură întamplare... Te trezești de dimineață,
te privești în oglindă ca tot omul, arăți bine, pleci de acasă, mergi pe
stradă, iar de nicăieri, cea mai frumoasă ființă umană îți zâmbește în treacăt,
întorci capul uluit de finețea, tandrețea, simplitatea și frumusețea ce se
îndepărtează încet-încetișor de tine, sufletul îți urlă în timpane să mergi
după ea, dar ești împietrit de măreția celor câtorva secunde simple și rămâi
nemișcat. Strângi din dinți, te ridici și alergi după ea. Se pierde în mulțime.
Te oprești iar, însă trupul ei se diferențiază foarte ușor de celelalte și o
regăseși. Alergi până la ea, o iei de brațe... „Bună!”. Numele ei este Ramona. Destin...Strângi
din dinți, te ridici și alergi după ea. Se pierde în mulțime. Te oprești iar. Te
întristezi instantaneu... n-ai s-o mai vezi niciodată... poate.
Soartă... Strângi din dinți, te ridici și alergi după ea.
Grabit, îmbibat cu adrenalină, entuziasmat de situație, nu ești atent iar din
dreapta vine o mașină roșie ce te lovește în plin, deoarece gonea nebunește
căci șoferul se grăbea să ajungă la înmormântarea soției sale, ucisă într-un
accident similar. Ea vede accidentul, aleargă către tine plângând, te ia în
brațe dar tu te stingi. Nici măcar nu știi cum o cheama. Sau poate vede
accidentul, dar nu vine deoarece este înmărmurită de scena la care asista. Sau
poate nici măcar nu îi pasă.
Pură întâmplare... Strângi din
dinți, te ridici și-ți continui calea împăcat cu ideea că nu o vei mai revedea
niciodată. Ajungi la prietenul tău, căruia îi povestești întreaga întâmplare.
Acesta râde și îți cumpără o bere. În timp ce ridici sticla, o vezi așezându-se
la masa alăturată. Zâmbești, te ridici, te așezi lângă ea. „Bună!” Numele ei
este Ramona... În timp ce ridici sticla, o vezi așezându-se la masa alăturată.
Zâmbești, însă te resemnezi. Lângă ea se așează posibilul ei iubit. O sărută.
Clar este iubitul ei. Ajungi la prietenul tău, căruia îi povestești întreaga
întâmplare. Acesta râde și îți cumpără o cafea. În timp ce ridici ceașca, te
gândești că nu ai s-o mai vezi niciodată. Și probabil chiar așa este.
Destin... Soartă... Pură
întâmplare. Timpul are un singur sens. Probabil nimeni, niciodată nu va reuși
să îl înțeleagă, să îl schimbe, să râdă de el. Fiecare secundă ce trece este
absolut unică. Niciodată nu va mai trece aceeași secundă. Fiecare moment al
vieții noastre este și el unic. Dacă este unic, este special. Viața noastră
este o multitudine de momente unice, prin urmare, viața este unică, specială.
Trăim o singură dată, dar înainte să trăiești, gândește de două ori. Ține
minte: „gândește de două ori și fă o singură dată”, dar asigură-te că o faci în
mod corect.
Te trezești de dimineață, te
privești în oglindă ca tot omul, arăți bine, pleci de acasă, mergi pe stradă,
iar de nicăieri, cea mai frumoasă ființă umană îți zâmbește în treacăt, întorci
capul uluit de finețea, tandrețea, simplitatea și frumusețea ce se îndepărtează
încet-încetișor de tine, sufletul îți urlă în timpane să mergi după ea, dar
ești împietrit de măreția celor câtorva secunde simple și rămâi nemișcat.
Strângi din dinți, te ridici și alergi după ea. Se pierde în mulțime. Te
oprești iar, însă trupul ei se diferențiază foarte ușor de celelalte și o
regăseși. Alergi până la ea, o iei de braț... „Bună!”. Numele ei este Ramona.
Ești în culmea fericirii, o iei în brațe, o strângi tare, dar, ca și consecință
a acestei acțiuni... Te trezești de dimineață, te privești în oglindă ca tot
omul, arăți bine, pleci de acasă mergi pe stradă, îți continui calea. Numelei
ei este Ramona... Și este doar un vis.
... a râs de tine!
