Destinul...

 Destinul...

Dragă cititorule,

Dă-mi voie să încerc să-ți explic un aspect al vieții la care cu toții ne gândim chiar și fără să ne dăm seama de adevarata importanță a acestuia și anume destinul, soarta, pura întâmplare, dacă vrei. Tot ce se întâmplă în viața fiecăruia dintre noi, se întâmplă cu un scop, are o urmare și este consecința unei întâmplări anterioare. Ți-ai pus vreodată întrebarea: „Dacă nu aș fi făcut acel lucru, lucrurile ar fi stat altfel acum?” Bineînțeles că da... și bineînțeles că ar fi stat altfel. Există o vorbă în popor: „Gândește de două ori și fă o singură dată!”. Așadar, mai bine iroseși (corecție: „folosești”) câteva minute, zile, săptămâni pentru a lua o decizie în legătură cu ceva ce ar lua ore, săptămâni, luni pentru a remedia în cazul eșecului. Gândește în felul următor: niciodată nu face ceva ce ai regreta mai târziu, nu spune ceva ce nu vei putea lua înapoi și nu promite ceva ce nu poți oferi. Iar totul va fi bine.

De multe ori destinul te joacă pe degete, te testează, te manipulează, încearcă să te dărâme, râde de tine... alteori însă, râde cu tine, îți zâmbește frumos, te îmbrățișează, te face fericit dar asta pentru ca mai apoi să îți arate că nu este decât un ticălos nemernic, menit să fie pus cu spatele la zid și impușcat de trei ori în ceafă și o data în fund. Te trezești de dimineață, te privești în oglindă ca tot omul, arăți bine, pleci de acasă, mergi pe stradă, iar de nicăieri, cea mai frumoasă ființă umană îți zâmbește în treacăt, întorci capul uluit de finețea, tandrețea, simplitatea și frumusețea ce se îndepărtează încet-încetișor de tine, sufletul îți urlă în timpane să mergi după ea, dar ești împietrit de măreția celor câteorva secunde simple și rămâi nemișcat. De parcă n-ar fi de ajuns, ea își întoarce privirea către tine și îți aruncă un zâmbet mirific iar apoi dispare în mulțime. Îți iei inima-n dinți și alergi după ea, însă eșec...nu mai este. Tot ce poți să faci este să-ți cufunzi privirea în pământ, să-ți pui mâinile în cap, să te apleci pe vine, să-ți lași inima și sufletul să plângă în armonie și să îți continui calea. Însă din acel moment, viața ta nu mai este aceeași cu cea pe care o trăiai în fața oglinzii. De acum, zile întregi te vei gândi doar la acel chip, acel zâmbet, acel mers splendid, acel trup ce levita ușor printre alte trupuri insignifiante. Te întrebi fără încetare: „Dacă m-aș fi dus la ea?” „Dacă nu aș fi mers pe acolo?” „Dacă aș fi prins roșu la semafor, aș mai fi întâlnit-o?” Desigur că nu... Tot ce faci acum este să-ți judeci propriul destin. A râs de tine.

Bine ai venit în lumea mea, unde singurul lucru de care îmi pasă ești tu. Dacă tu suferi, voi suferi și eu. Dacă tu râzi, voi zâmbi și eu. Dacă tu plângi, eu voi zâmbi ca tu să încetezi să mai verși lacrimi pe Pământul meu.

 Bine ai venit în lumea mea, un tărâm al ejaculărilor mintale, câmp cu flori alb-negre, cer cu nori înaripați și stele ce nu mor nicicând. Te invit să-mi înțelegi percepțiile, să-mi evaluezi judecata, să-mi judeci destinul. Destinul meu nu râde de mine, nici cu mine, nu mă face să plâng, nici să zburd de fericire. Destinul meu plânge odată cu mine, iar apoi se așează pe fotoliu, își aprinde al său Gudang Garam și mă privește serios, fără să schițeze vreun gest, inert, dând impresia că niciodată nu i-ar fi putut păsa mai puțin.

Destin, soartă, pură întamplare... Te trezești de dimineață, te privești în oglindă ca tot omul, arăți bine, pleci de acasă, mergi pe stradă, iar de nicăieri, cea mai frumoasă ființă umană îți zâmbește în treacăt, întorci capul uluit de finețea, tandrețea, simplitatea și frumusețea ce se îndepărtează încet-încetișor de tine, sufletul îți urlă în timpane să mergi după ea, dar ești împietrit de măreția celor câtorva secunde simple și rămâi nemișcat. Strângi din dinți, te ridici și alergi după ea. Se pierde în mulțime. Te oprești iar, însă trupul ei se diferențiază foarte ușor de celelalte și o regăseși. Alergi până la ea, o iei de brațe... „Bună!”. Numele ei este Ramona. Destin...Strângi din dinți, te ridici și alergi după ea. Se pierde în mulțime. Te oprești iar. Te întristezi instantaneu... n-ai s-o mai vezi niciodată... poate.

Soartă... Strângi din dinți, te ridici și alergi după ea. Grabit, îmbibat cu adrenalină, entuziasmat de situație, nu ești atent iar din dreapta vine o mașină roșie ce te lovește în plin, deoarece gonea nebunește căci șoferul se grăbea să ajungă la înmormântarea soției sale, ucisă într-un accident similar. Ea vede accidentul, aleargă către tine plângând, te ia în brațe dar tu te stingi. Nici măcar nu știi cum o cheama. Sau poate vede accidentul, dar nu vine deoarece este înmărmurită de scena la care asista. Sau poate nici măcar nu îi pasă.

Pură întâmplare... Strângi din dinți, te ridici și-ți continui calea împăcat cu ideea că nu o vei mai revedea niciodată. Ajungi la prietenul tău, căruia îi povestești întreaga întâmplare. Acesta râde și îți cumpără o bere. În timp ce ridici sticla, o vezi așezându-se la masa alăturată. Zâmbești, te ridici, te așezi lângă ea. „Bună!” Numele ei este Ramona... În timp ce ridici sticla, o vezi așezându-se la masa alăturată. Zâmbești, însă te resemnezi. Lângă ea se așează posibilul ei iubit. O sărută. Clar este iubitul ei. Ajungi la prietenul tău, căruia îi povestești întreaga întâmplare. Acesta râde și îți cumpără o cafea. În timp ce ridici ceașca, te gândești că nu ai s-o mai vezi niciodată. Și probabil chiar așa este.

Destin... Soartă... Pură întâmplare. Timpul are un singur sens. Probabil nimeni, niciodată nu va reuși să îl înțeleagă, să îl schimbe, să râdă de el. Fiecare secundă ce trece este absolut unică. Niciodată nu va mai trece aceeași secundă. Fiecare moment al vieții noastre este și el unic. Dacă este unic, este special. Viața noastră este o multitudine de momente unice, prin urmare, viața este unică, specială. Trăim o singură dată, dar înainte să trăiești, gândește de două ori. Ține minte: „gândește de două ori și fă o singură dată”, dar asigură-te că o faci în mod corect.

Te trezești de dimineață, te privești în oglindă ca tot omul, arăți bine, pleci de acasă, mergi pe stradă, iar de nicăieri, cea mai frumoasă ființă umană îți zâmbește în treacăt, întorci capul uluit de finețea, tandrețea, simplitatea și frumusețea ce se îndepărtează încet-încetișor de tine, sufletul îți urlă în timpane să mergi după ea, dar ești împietrit de măreția celor câtorva secunde simple și rămâi nemișcat. Strângi din dinți, te ridici și alergi după ea. Se pierde în mulțime. Te oprești iar, însă trupul ei se diferențiază foarte ușor de celelalte și o regăseși. Alergi până la ea, o iei de braț... „Bună!”. Numele ei este Ramona. Ești în culmea fericirii, o iei în brațe, o strângi tare, dar, ca și consecință a acestei acțiuni... Te trezești de dimineață, te privești în oglindă ca tot omul, arăți bine, pleci de acasă mergi pe stradă, îți continui calea. Numelei ei este Ramona... Și este doar un vis.

... a râs de tine!