Odiseea

     Azi e prima zi din restul vieții mele. Sunt departe, dar mă întorc. Sunt pierdut, dar mă regăsesc. Pășesc încet acum, dar o să încep să tropăi alert. Am râs de cei ce pleacă, am spus că sunt slabi. Iartă-mă mamă, acum sunt unul dintre ei. Sunt unul dintre cei ce-au plecat de lângă fericire. Mi-am făcut bagajul greu și-am zburat peste oceane. Am privit înapoi cu dor, la imagini mnemonice, caraghios de întristat. Am spus că iubesc și că o sa rămână așa, dar mamă...m-am schimbat. M-am pierdut în pași, am alergat printre umbre, unde sunt oamenii? Am mers pe străzi cu lumini colorate, printre vise și vicii, unde e iubirea? Sunt prea departe...cum am ajuns aici? Zile după zile merg pe aceleași străzi îndepărtate, privind în jos, căutând singurul lucru ce mă poate ajuta să mă întorc. Privesc spre cer din când în când. Caut ajutor peste tot. Îmi este atât de dor. Iartă-mă mamă, am iubit-o. Dar acum am făcut-o să plângă...
     Deschid ochii. E ireal. Nu mă simt viu. Nu simt nimic, doar văd. Tavan de cabană. Candelabru scump, îmi fură ochii. Îmi imaginez cum ar arde. Așternuturi albe, impecabile. Miros proaspăt. Perna moale, îmi afund liniștea în ea. O privesc. Încă doarme. E goală. Sunt gol. Cine e? De ce își ține mâna pe pieptul meu? Vreau să plec, dar nu pot. Nu pentru că mi-e teamă să nu o trezesc, nu îmi pasă, dar simt plăcere.Simt că sunt apropiat de ea, deși nu o cunosc. Simt iz ilegal, număr mai mult de cinci sticle goale, grele. O simt cum freamătă, se apropie mai mult de mine, zâmbește fără să își deschidă ochii. Mă sărută, îmi șoptește ”Bună dimineața!”. O privesc atent. Îmi amintesc...Oscilez.
     O nimfetă se apropie de mine, se prezintă. Îmi povestește, încep să o cunosc. Îmi spune că nu are iubit. E sinceră? Flirtează cu mine? Nu sunt interesat. Dar e frumoasă. Îmi zâmbește parcă cianhidric. Se apropie de mine, îmi ia mână, ma sărută pe gât. Sunt matol, plutesc. De ce sunt aici? Îmi amintesc...
      Sunt atrabilar. Orice vorbă mă străpunge. Nu pot să o înțeleg. Sunt prea departe de ea. Cuvintele ei nu ajung la mine. Îmi spune că mă iubește, dar nu pot să îi răspund. O iubesc. Dar simt că sunt în derivă. Deviez de la simțăminte. Orice s-ar îmtâmpla, vom rămâne împreună. Pentru că ne iubim și luptăm unul pentru celălalt. Suntem un templu prihănit de împrejurări. Suntem o epopee batjocorită, călcată în picioare de prea multe capricii. Unde ești? De ce sunt așa departe? Te trag spre mine, dar distanța e mult prea mare...iar noi ne-am pierdut undeva la mijloc..
     Trepidez. Simt muzica, pictez cu gândul o imagine perfectă a unei idile perfecte. O visez. O conturez cu degetul, și cu fiecare linie, parcă o simt mai aproape de mine. Palpabilă, reală. Desenez un peisaj in jurul nostru. Vară, verde, veseli. Doar noi doi și mangustele. Ireal.
     E ireal. Deschid ochii. Nu simt nimic, doar văd. Tavan de cabană. Candelabru scump, îmi fură ochii. Îmi imaginez cum ar arde. Așternuturi albe, impecabile. Miros proaspăt. Perna moale. Îmi afund liniștea în ea. Sunt singur. M-am închis în mine, să mă redescopăr. Nu e fantezie, e lașitate. E minciuna mea. E greșeala mea capitală. E absurdul meu ascuns, obscur. E datoria ce-o voi plăti toată viața mea, în rate umflate de cuvinte grele. Inimă. Spirit. Trup și suflet. Toate sunt prea scumpe acum.
      Acum îmi e dor de iubirea ta. Încerc să nu îmi pierd mințile. Mă plimb pe-un cer senin. Sunt prea sus. Zbor domol peste un ocean de vise, de aici de sus nu pot fi atinse. Zumzetul mă omoară, dar îl iubesc. E magia ce mă aduce mai aproape. Și mai aproape. Mai aproape cu fiecare minut ce trece. Văd castele. Ploi impecabile și neîntrerupte, lumini de fulger și ploi de praf de stele. Sunt aici.
      Mă cutremur. Primul pas. Palpitații, senzații, Tărâm minunat, îl privesc prin sticla ce-mi așterne toate amintirile ca pe un papirus. Îi privesc ușa. Trupul îmi freamătă. Vibrez.
       Ochi de copil mă privesc. Mă pierd. Orbesc, zâmbesc, nu pot să vorbesc, o iubesc. Amintirile toate... iubirea noastră... ca o odisee ezoterică, ocultă... infinită?

Am nevoie

        Astăzi nu ofer, astăzi am nevoie. Am nevoie de microfon, de voce, am nevoie de vorbe, am nevoie de cuvinte scuipate din pix, într-o goană după sensul demult pierdut. Am nevoie de public, de ochi înlăcrimați, de inimi frânte, nevoie de suflete vândute. Am nevoie de libertate, de presă, am nevoie de baloane colorate și de locuri de joacă...nevoie de vremuri demult apuse. Am nevoie de pereți scrijeliți cu suflet de copil, am nevoie de gânduri pierdute printre galaxii. Am nevoie de amintiri, de clipe, nevoie de trăiri. Am nevoie să pășesc fără încălțări prin pământuri netrăite încă, am nevoie să cred, să sper, am nevoie să visez. Am nevoie să mă pierd în teamă, să tremur curajos, nevoie să fiu din nou naiv. Am nevoie să nu cunosc, să învăț, nevoie să descopăr. Am nevoie să caut ceea ce demult am găsit, deși nu aveam nevoie. Am nevoie de surâs de domnișoară, de iubire nestăpânită, încâlcită. Am nevoie de ea. Am nevoie de părinți, de frate, de familie, nevoie de multe zile pentru ei. Am nevoie de vreme. Am nevoie de sensuri, de concluzii, nevoie de premise. Am nevoie de apusuri, de raze de soare, am nevoie de îngeri și ceruri albastre.  Am nevoie să mă pierd cu firea, să mă pierd pe străzi fără trotuare și felinare. Am nevoie de zile bune, Doamne. Dă-mi câteva, promit câ le voi înapoia cumva, cândva. Nu am nevoie de putere. Am nevoie de pași nesiguri. Am nevoie de o lume nouă, de acapella, de Cuba Libre și Havana. Am nevoie de Liniște. Am nevoie de Pace. Am nevoie să vă rog să vă opriți. Am nevoie de tablouri curate, pictate, fără roșu și negru. Am nevoie să las microfonul jos, nevoie să arunc pixul. Am nevoie să plec capul și să plâng. Am nevoie să mă așez, să iau o pauză. nevoie să mă opresc. Am nevoie să fie perfect. Dă-mi Doamne toate astea și plec împăcat. Am nevoie de o promisiune.