23 something

23.03.2003 - E dimineață. Am 8 ani. Ridic pleoapele, dezvăluind doi ochi bulbucați. Intru în contact vizual cu lumea în care mă trezesc. Aceeași pe care o lăsasem așa cum era în seara de dinainte. O lume viu colorată, în care nimicurile erau lucrurile importante, iar lucrurile importante erau nimicuri. O lume de copil.  Zic ”Bună dimineața” lui Freddy, care dormea adânc în brațele mele, absorbit de visul lui de pluș. Nici nu apuc să ridic bine capul de pe perna mea roșie și moale, că în cameră își face apariția o femeie al cărei zâmbet făcea ca totul să pară că zâmbește. Eu zâmbeam, Freddy zâmbea, până și televizorul zâmbea în eterna sa carcasă de plastic. Îi spun ”Bună dimineața, mămică”, iar ea mă ridică în brațe și mă sărută. Îmi spune să mă grăbesc să îmi pun hainele pe mine și să mă spăl pe dinți. Astfel că într-un sfert de oră ne aflam în mașină, în drum spre... parcul de distracții. Eram beat de fericire. Dacă era un lucru care mă făcea să fiu mai copil decât eram, ei bine acesta era parcul de distracții. Și Freddy. Dar Freddy are povestea lui. Poate o să v-o povestească el, sau veți citi despre ea pe Freedy'sJoint.blogspot.com. Sau mă rog. Vă veți imagina voi o poveste a lui Freddy. Ajunși la locul faptei, am sărit din mașină direct spre poarta de intrare în parc. După ce am făcut un scurt inventar al posibilelor atracții, am început să acumulez experiențe de neuitat. Trenulețul groazei, spre exemplu, a fost una dintre cele mai excelente. Mă așezam confortabil într-un scăunel poziționat pe niște șine, iar când acesta pleca, dacă nu țipai, înseamnă că erai nebun. În întunericul ca de orizont al evenimentului în care ne aventuram, auzeam zgomote dubioase, iar de nicăieri, figuri extrase din notorii benzi desenate, îți invadează spațiul personal. La final, ieșeai ciufulit, speriat de bombe, dar puteai spune cu mâna pe inimă că a fost cel puțin palpitant și ai mai trece o dată, dacă nu ți-ar fi teamă de un posibil atac de cord. 
         Plimbându-mă prin parc alături de mama, descopeream o altă lume, o lume a fantasticului. Noi personaje fantastice, a căror poveste o aflam numaidecât de la cunoscători. Într-un colț nu prea vesel, un bătrânel cu barbă lungă și albă ca omătul, stătea pe un scăunel mic și citea ziarul. „Unde vă veți afla peste exact 10 ani?”, titlul ce parcă-mi urla în pupile. Absurd. În fața sa era o mică tarabă viu colorată, de care stăteau agățate falnic câteva baloane. Văzând acelea, am știut din acea clipă că îmi doresc cu adevărat un balon. Și nu orice balon. Pusesem ochii pe cel mai înalt dintre toate, cel mai frumos, cel mai puternic. Un balon roșu aprins ca de sânge. Am rugat-o pe mama să-mi ia unul și nu a durat mult să o conving. În momentul în care am ținut sfoara în mână și, privind în sus puteam să văd cum balonul meu minunat se unește cu cerul, am pipăit fericirea sinceră a copilăriei, chiar și preț de o singură clipită. Eram în extaz. Aveam propriul meu balon roșu. Cine ar fi crezut că aveam să-l iubesc mai mult decât pe mine însumi?
  După alte câteva ore de plimbat prin parc, am decis că nu mai este nimic de făcut acolo, așa că am plecat spre casă, cu un zâmbet pe buze mare cât jumătate din Univers și ceva în plus. Ajuns acasă, am alergat direct la Freddy și i-am arătat minunea pe care o țineam în mână. Acesta mă privea, iar pe chipul său de pluș uimit puteam să zăresc un zâmbet. Era fericit pentru mine. Iar eu îl iubeam. Am pus balonul la loc sigur și am mers să dorm.
 A doua zi de dimineață, toată lumea mea nu mai era la fel cum o lăsasem cu o seară înainte. Nu era deloc viu colorată, era chiar alb-negru. Ridicând privirea, observ balonul roșu agățat nemișcat lângă nemișcatul Freddy. Mama nu a mai intrat in cameră. Nu a mai zâmbit. Televizorul parcă este și el mai trist ca oricând. Am luat balonul și am ieșit din casă. Privesc în jurul meu, lumea această tristă. Trist. Poștaș trist. Copac trist. Capac de canal trist. Cerul este trist. Și plânge. Cerul plânge. Picături gigant de ploaie se sfărâmă de balonul meu. Încep să alerg. Singur. Prin ploaie. Spre nicăieri. Și ajung. Am ajuns în nicăieri. Încep să plâng spasmodic, iar balonul vrea să plece. Să se înalțe către cer. De ce vrea să mă părăsească? Cu ce am greșit? Nimic nu are sens. Plâng. Plâng. Plâng. Cerul plânge. Freddy probabil plânge și el în lumea lui de pluș. Privesc balonul roșu ca de sânge. Balonul roșu ca de sânge plânge. Nu e fericit cu mine. Trebuie să îl las să plece. Îi dau drumul.
Vedeam cum noul meu prieten se îndepărta încet-încet către nori, către soare,  către Doamne Doamne. Printre picături gigant. Îl priveam neputincios, neputându-mi explica cum de a putut pleca așa, fără să-și ia rămas-bun. Îl priveam și în clipa aceea am realizat că nu îl voi putea opri din calea sa. Nu îl voi putea aduce înapoi niciodată. Nu îl voi putea înlocui niciodată. El a plecat, iar eu am rămas.

23.03.2013 – „…ește-te!”. ”…ește-te!” citesc pe buzele lui Robert. ”Cum? Ce spui?” întreb eu, deschizând ochii confuz. ”Trezește-te! Aproape am ajuns”. Aproape am ajuns. Deși suntem undeva aproape de sfârșitul lui martie când undeva, nu prea departe de autobuzul care-și face alene loc printre sutele de autoturisme ce se înghesuie în micul oraș de munte, ghioceii se trezesc smeriți, iarba trece prin perioada aceea de indecizie…”Mă..să ies, să nu ies. Mă nu știu”, eu văd copacii acoperiți de un strat lucios de zăpadă și simt aerul iernatic de munte adus de vântul ce se strecoară ambițios prin crăpăturile din caroseria veche. Zâmbesc. Și nu prea. Iarna trebuia să se fi sfârșit deja. Fie…Treacă-meargă. Încă două zile de zăpadă nu strică. Îmi lipsesc clăparii, totuși.  
”În seara asta bem, futem, ne rupem în mișcări de dans, amice!„ îi zic ceasului meu deșteptător ce stătea zâmbind pe locul de lângă mine. ”Facem, facem”, răspunde el nerăbdător să coboare. Mă ridic, îmbrac geaca… E frig. Sunt doar în tricou. Geacă, frate. În martie. Autocarul reușește să se facă remarcat și ajunge eroic in parcarea hotelului. Îl privesc de pe locul meu. E… verde. Hotel Belvedere, Predeal. Arată mai bine decât în poze. Dau să cobor din autocar. E îmbulzeală mare pe treptele de la uși. ”Hai să stăm până ies toți”, îmi zice Robert. Confirm. După câteva minute, coborâm și noi anevoios. Deja e mult prea frig. Mai frig decât mi-aș fi imaginat. Îmi iau bagajul (ce consta într-o geantă cu haine și un rucsac cu… chestii), după care mă îndrept rapid către intrarea în hotel, unde dau de… altă îmbulzeală. Check-in-ul s-a dovedit a fi o adevărată aventură. Ore întregi în care diriginții numără și răsnumără elevi care aleargă aiurea, neștiind nici ei încotro. Aș mânca o portocală. Nu am. Le-am mâncat pe toate pe drum. Un drum nu prea lung totuși, dar sunt obosit. Am fost la party aseară. Ce mai party. Sunt obosit. Am dormit pe drum. După ce am mâncat portocale. Aș mânca o ciocolată. Am ciocolată. O caut în rucsac. Bineînțeles că nu e acolo. Nu-mi amintesc s-o fi mâncat pe drum. Ah da… ciocolata se luptă haotic cu enzimele din stomacul lui Robert. De aia nu e bine să dormi în autocar. Mă întreb de ce îmi sunt uzi pantalonii. Hmm… ah da. Mi-am amintit. Înainte să adorm, am desfăcut o sticlă de apă cu bule. Ghici ce.
Am ajuns în cameră. 223. Îmi arunc geanta într-un colț și mă trântesc pe pat. Ah da… O cameră spațioasă, de două persoane. O noptieră între paturi. O mochetă albastră, scaune albastre, draperie albastra, lenjerie de pat albastra, baie albastra, televizor albastru, miros albastru. Cui îi pasă? După cincisprezece minute de odihnă cu ochii deschiși, părăsesc camera. Mă întâlnesc cu gașca de defazați mintal și plecăm pe jos la shopping. Singurul magazin disponibil era undeva la doi kilometri depărtare de hotel. Tragic. Un adevărat thriller. Zăpada de 1m era ultima noastră problemă după frig, gheată, ninsoare, distanță, converși. Am coborât o pantă interminabilă, am traversat un pod dubios, ne-am udat până la chiloți și dincolo de ei, însă am ajuns cu bine la un supermarket care nu avea de niciunele. Am pus ochii pe o sticlă de Ballatine’s  250 ml. Booon. A noastră e. Ah și… chips-uri. Multe chips-uri. Mă gândeam cu groază la drumul pe care aveam să îl parcurgem către hotel. ”Luăm un taxi până sus!” le-am spus. Nimănui nu i-a păsat. Am urcat cu propriile picioare. În converși. Am ajuuuns. În cameră. Distracție mare. Nimeni părea entuziasmat de sticla cu licoarea gentleman-ului. În afară de mine. Beam singur. Și mâncam chips-uri. Tot singur.
  Minutele trec. Orele trec. Timpul trece. Cameristele trec și ele prin fața camerei 223. Ziua a plecat, seara tocmai a ajuns. Mă gândesc entuziasmat la orele ce vor urma. Distracție. Muzica nu va înceta să îmi satisfacă senzorii auditivi. Îmi voi alege pașii cu grijă pe ringul de dans. Voi pluti printre nori de senzații tari, distracție luxurianta și aburi de alcool. Voi lua foc. Vreau să beau cât se cuvine. Vreau să gust din plăcere și să pipăi viața acolo unde îi place. Am să-i găsesc punctul G și îl voi specula dincolo de limite. Chiar și doar pentru câteva ore. 
Ridică geanta. Pun-o pe pat. Fermoarul. Zzzzzzzzzip. Scoate cămașa. Doamne. E impecabilă. Nu pot să cred. Nici măcar o cută. Superb. Pantalonii. Doamne ce strâmți sunt. Bagă cămașa în pantaloni, zevzecule. Nu mai tremura. Ai emoții? Mhm. Papionul. Nu uita papionul. Le Schans Papillon. Strânge-l bine la gât. Excelent. Puțin gel de păr. Stai. Poză în oglindă. Nu se poate fără. ”Vese, hai să facem o poză!”. E dezordine în cameră.
Ies din cameră. Inima îmi bate nebunește. Va fi grandios. Simt vibrațiile miilor de MHz ce zguduie clădirea din temelii. Pășesc șovăielnic în sala cea mare, sursa zgomotelor asurzitoare ale bașilor grei, lumini care mai de care mai orbitoare, mai colorate, mai dansante. Sala în care lumea avea să se distreze, în care destine aveau să-și schimbe cursul, chiar și pentru o clipă. Sala în care magia avea să se întâmple, chiar și pentru un moment. Îmi bat scumpul prieten peste umăr, zâmbesc, îl privesc în ochii ce îi priveau pe ai mei. Cuvintele sunt de prisos. Amândoi gândim același lucru. 
Orele trec. Șampania curge. Bemolii se schimbă. Lumea obosește dansând parcă la nesfârșit. Încerc să-mi conving prietenul să intre pe ringul de dans, însă fără izbândă. Însă eu sunt aici. În centrul mulțimii. Cunosc acest cântec. „Pursuit of happiness” al lui Kid Cudi. Întocmai asta fac. Fugăresc nenorocita aceea de fericire. Pentru o clipă, pare că s-a împiedicat, așa că iat-o: chiar aici, strangulată de mâinile mele. Simt fiecare notă a cântecului, trăiesc fiece vers îmi încântă auzul. Nu mai văd pe nimeni, nu mai simt pe nimeni (deși sunt sigur că e o roșcată agățată de gâtul meu, răsuflând cald, obosit, sărutându-mi neîncetat gâtul). Însă clipa este a mea. Doar a mea. Sunt doar eu și cu mine și cu Universul. O orgie a simțurilor. Un threesome al exaltării. O fărădelege a firescului. Nici nu am observat că melodia s-a schimbat. De fapt… au trecut vreo zece melodii de la ultima legătura cu realitatea. Ringul aproape s-a golit. Acum pot să definesc mai clar trăsăturile oamenilor. Sunt toți foarte… la fel. Mă învârt, mă răsucesc, nimic nu se schimbă. Oh..stai. Privește în față netotule. Uite-o! Brunetă, înaltă (pe tocuri), nu foarte slabă, deloc grasă. Nicidecum frumoasă, absolut minunată. Leopard. Da, rochie cu model de felină. Niște… chestii la gât. Lănțișoare. Acum două ore i-ai înapoiat un astfel de accesoriu ce se desprinse din rochița ei. Îți amintești? Vag. Doar un eveniment minor. Sau nu? Nu, nu, nu, nu… nu-ți lua ochii de la ea. Nu fii stupid. Rămâi acolo pentru numele lui Dumnezeu. E minunată, amice. Hei. Uite! Și ea te privește. Zâmbește! Nuuuu! Dezastru. De ce te-ai întors? 
Rămas în lumea mea, adâncesc privirea în pământ, închid ochii și mă resemnez. Însă, de nicăieri, ea se apropie de mine, mă cuprinde în brațe și ne mișcăm amândoi ca fiind doar unul.
Îmi amintesc de balonul roșu ca de sânge. Cine ar fi crezut? Absurd.
„Noapte bună!” îmi spune ea privindu-mă zâmbind, sfios, parcă fericită îngrămădită, după care închide ochii și pare că doarme. Noapte bună!
Copaci înfloriți, dealuri verzi, curcubeu multicolor, păsări cântătoare, adierea caldă a vântului cald, soare, frișcă pe cer. Plutesc.
Numele ei este CiocolatăRozInfinitSuperbăTimpulNiciodatăAdio. Cine ar fi crezut că aveam s-o iubesc mai mult decât pe mine însumi? 
Nu o voi putea opri din calea sa. Nu o voi putea aduce înapoi niciodată. Nu o voi putea înlocui niciodată. 
A plecat. Eu am rămas.
Am iubit balonul meu roșu ca de sânge.