Rămâi

Mireasma dimineții răsună strident într-un colț al lumii mele. Aș vrea să mă trezesc, să pot zâmbi știind că totul este doar o reverie efemeră. Dar nu pot. Sunt anesteziat, otrăvit de veninul speranței, zăvorât în cufărul dorului, încătușat în lanțurile propriilor sentimente. Trăiesc și simt biciul realității, care mușcă lacom din carnea sufletului meu, lăsând urme adânci, care nu se vor vindeca nicicând. Trăiesc și ascult simfonia trecutului, al său nesfârșit portativ pictează conturul tău, parcă mai frumoasă cu fiecare notă. Trăiesc și inspir adierea iubirii, care-mi inundă sinusurile, plămânii nu mai rezistă, iar inima-mi freamătă. Iubirea, aceeași capodoperă a iluziei, etern fără antidot, veșnic în unic sens, eroina simțurilor. Iubirea, aceeași magie a mirajului, fericire a firescului... M-a lovit în piept, ca un glonț. Nu am văzut-o, dar am simțit-o. Nu am auzit-o, dar îmi răsună în timpane. Nu am atins-o, dar mă ustură. Iubirea, atât de frumoasă, ca sunetul tocului la răsărit. Atât de frumoasă ca poteca spre casă. Atât de frumoasă, ca vocea ta șoptind cuvinte dulci la miezul nopții. Atât de frumoasă...

Dar doare. Iubirea doare. Mă dor gândurile, mă dor rândurile. Mă doare dorul și amintirea. Mă dor zâmbetele, mă dor sâmbetele. Mă doare chipul tău și armonia. Mă dor simțurile, mă dor trecuturile. Mă doare sufletul și nebunia. Mă dor sentimentele, mă dor absențele. Mă doare firescul și fericirea. Mă doare iubirea. Iubirea doare. Poți veni tu să mă alini?

Aș putea să ascult ticăitul ceasului puțin mai mult decât o viață întreagă, dar tot nu voi putea ști ce oră indică fără să-l privesc. Aș putea să privesc un bemol puțin mai mult decât o eternitate, dar tot nu voi putea ști cum sună fără să-l ascult. Aș putea să privesc un răsărit puțin mai mult decât o veșnicie, dar tot nu voi putea ști cum arată un apus fără să-l aștept. Aș putea să iubesc cu o viață veșnică mai mult decât o eternitate, dar tot nu va fi de ajuns.

Nu vreau să pleci. Rămâi cu mine. Vrei, te rog, să petrecem împreună cele câteva momente rămase din acest an? Vrei, te rog, să mă ajuți să întorc pagina și să reformulez rândurile lumii mele? Vrei, te rog, să mai stai?

Aș vrea să mă trezesc, să pot zâmbi știind că totul este doar o reverie efemeră. Dar nu vreau. De ce aș sfârși ceva ce mă face fericit?

Te-am găsit...

Te-am găsit undeva în eter, dincolo de orizont și aproape de îngeri.
Tu m-ai găsit trist și întunecat ca abisul unui ocean învolburat.
Ne-am mirat că existăm așa cum se minunează luna când răsare soarele.
Și ne-am împreunat în mijlocul furtunii gândind că fulgerul nu poate exista fără tunet.
Mi-am făcut potecă șerpuită de munte către floarea din piscul luminat.
Și de atunci rătăcesc pe ea, minunat că exiști, întâmplător că eu sunt.
Și nu mă mai satur de privirea ta și nu pot trăi fără sărutul tău,
Precum nici frunza nu se desparte de copacul său
Până ce nu și-o fi împlinit menirea.

Azi m-a vizitat Trecutul

Azi m-a vizitat Trecutul. Pe la două.

Am râs împreună, am mâncat pop-corn și ne-am jucat pe consola. Mi-a arătat poze din călătoria lui. Am plecat împreună, am mers pe același drum. Am ajuns în Centrul Vechi. Ne-am așezat la o cafenea și am băut Latte toată ziua. Am tras cu ochiul la chelnerița cu sâni mari care îmi făcea ochi dulci neîncetat. Am râs de tipul împiedicat care a intrat împiedicându-se. Am lăsat bacșiș, am zâmbit fals chelneriței și am plecat.

Mi-a fost dor de el. Îmi amintește de mine, de ea, de mine și ea.

Am întors pe sens unic. 

Azi m-a vizitat trecutul. Pe la două. Nu eram acasă.

23 something

23.03.2003 - E dimineață. Am 8 ani. Ridic pleoapele, dezvăluind doi ochi bulbucați. Intru în contact vizual cu lumea în care mă trezesc. Aceeași pe care o lăsasem așa cum era în seara de dinainte. O lume viu colorată, în care nimicurile erau lucrurile importante, iar lucrurile importante erau nimicuri. O lume de copil.  Zic ”Bună dimineața” lui Freddy, care dormea adânc în brațele mele, absorbit de visul lui de pluș. Nici nu apuc să ridic bine capul de pe perna mea roșie și moale, că în cameră își face apariția o femeie al cărei zâmbet făcea ca totul să pară că zâmbește. Eu zâmbeam, Freddy zâmbea, până și televizorul zâmbea în eterna sa carcasă de plastic. Îi spun ”Bună dimineața, mămică”, iar ea mă ridică în brațe și mă sărută. Îmi spune să mă grăbesc să îmi pun hainele pe mine și să mă spăl pe dinți. Astfel că într-un sfert de oră ne aflam în mașină, în drum spre... parcul de distracții. Eram beat de fericire. Dacă era un lucru care mă făcea să fiu mai copil decât eram, ei bine acesta era parcul de distracții. Și Freddy. Dar Freddy are povestea lui. Poate o să v-o povestească el, sau veți citi despre ea pe Freedy'sJoint.blogspot.com. Sau mă rog. Vă veți imagina voi o poveste a lui Freddy. Ajunși la locul faptei, am sărit din mașină direct spre poarta de intrare în parc. După ce am făcut un scurt inventar al posibilelor atracții, am început să acumulez experiențe de neuitat. Trenulețul groazei, spre exemplu, a fost una dintre cele mai excelente. Mă așezam confortabil într-un scăunel poziționat pe niște șine, iar când acesta pleca, dacă nu țipai, înseamnă că erai nebun. În întunericul ca de orizont al evenimentului în care ne aventuram, auzeam zgomote dubioase, iar de nicăieri, figuri extrase din notorii benzi desenate, îți invadează spațiul personal. La final, ieșeai ciufulit, speriat de bombe, dar puteai spune cu mâna pe inimă că a fost cel puțin palpitant și ai mai trece o dată, dacă nu ți-ar fi teamă de un posibil atac de cord. 
         Plimbându-mă prin parc alături de mama, descopeream o altă lume, o lume a fantasticului. Noi personaje fantastice, a căror poveste o aflam numaidecât de la cunoscători. Într-un colț nu prea vesel, un bătrânel cu barbă lungă și albă ca omătul, stătea pe un scăunel mic și citea ziarul. „Unde vă veți afla peste exact 10 ani?”, titlul ce parcă-mi urla în pupile. Absurd. În fața sa era o mică tarabă viu colorată, de care stăteau agățate falnic câteva baloane. Văzând acelea, am știut din acea clipă că îmi doresc cu adevărat un balon. Și nu orice balon. Pusesem ochii pe cel mai înalt dintre toate, cel mai frumos, cel mai puternic. Un balon roșu aprins ca de sânge. Am rugat-o pe mama să-mi ia unul și nu a durat mult să o conving. În momentul în care am ținut sfoara în mână și, privind în sus puteam să văd cum balonul meu minunat se unește cu cerul, am pipăit fericirea sinceră a copilăriei, chiar și preț de o singură clipită. Eram în extaz. Aveam propriul meu balon roșu. Cine ar fi crezut că aveam să-l iubesc mai mult decât pe mine însumi?
  După alte câteva ore de plimbat prin parc, am decis că nu mai este nimic de făcut acolo, așa că am plecat spre casă, cu un zâmbet pe buze mare cât jumătate din Univers și ceva în plus. Ajuns acasă, am alergat direct la Freddy și i-am arătat minunea pe care o țineam în mână. Acesta mă privea, iar pe chipul său de pluș uimit puteam să zăresc un zâmbet. Era fericit pentru mine. Iar eu îl iubeam. Am pus balonul la loc sigur și am mers să dorm.
 A doua zi de dimineață, toată lumea mea nu mai era la fel cum o lăsasem cu o seară înainte. Nu era deloc viu colorată, era chiar alb-negru. Ridicând privirea, observ balonul roșu agățat nemișcat lângă nemișcatul Freddy. Mama nu a mai intrat in cameră. Nu a mai zâmbit. Televizorul parcă este și el mai trist ca oricând. Am luat balonul și am ieșit din casă. Privesc în jurul meu, lumea această tristă. Trist. Poștaș trist. Copac trist. Capac de canal trist. Cerul este trist. Și plânge. Cerul plânge. Picături gigant de ploaie se sfărâmă de balonul meu. Încep să alerg. Singur. Prin ploaie. Spre nicăieri. Și ajung. Am ajuns în nicăieri. Încep să plâng spasmodic, iar balonul vrea să plece. Să se înalțe către cer. De ce vrea să mă părăsească? Cu ce am greșit? Nimic nu are sens. Plâng. Plâng. Plâng. Cerul plânge. Freddy probabil plânge și el în lumea lui de pluș. Privesc balonul roșu ca de sânge. Balonul roșu ca de sânge plânge. Nu e fericit cu mine. Trebuie să îl las să plece. Îi dau drumul.
Vedeam cum noul meu prieten se îndepărta încet-încet către nori, către soare,  către Doamne Doamne. Printre picături gigant. Îl priveam neputincios, neputându-mi explica cum de a putut pleca așa, fără să-și ia rămas-bun. Îl priveam și în clipa aceea am realizat că nu îl voi putea opri din calea sa. Nu îl voi putea aduce înapoi niciodată. Nu îl voi putea înlocui niciodată. El a plecat, iar eu am rămas.

23.03.2013 – „…ește-te!”. ”…ește-te!” citesc pe buzele lui Robert. ”Cum? Ce spui?” întreb eu, deschizând ochii confuz. ”Trezește-te! Aproape am ajuns”. Aproape am ajuns. Deși suntem undeva aproape de sfârșitul lui martie când undeva, nu prea departe de autobuzul care-și face alene loc printre sutele de autoturisme ce se înghesuie în micul oraș de munte, ghioceii se trezesc smeriți, iarba trece prin perioada aceea de indecizie…”Mă..să ies, să nu ies. Mă nu știu”, eu văd copacii acoperiți de un strat lucios de zăpadă și simt aerul iernatic de munte adus de vântul ce se strecoară ambițios prin crăpăturile din caroseria veche. Zâmbesc. Și nu prea. Iarna trebuia să se fi sfârșit deja. Fie…Treacă-meargă. Încă două zile de zăpadă nu strică. Îmi lipsesc clăparii, totuși.  
”În seara asta bem, futem, ne rupem în mișcări de dans, amice!„ îi zic ceasului meu deșteptător ce stătea zâmbind pe locul de lângă mine. ”Facem, facem”, răspunde el nerăbdător să coboare. Mă ridic, îmbrac geaca… E frig. Sunt doar în tricou. Geacă, frate. În martie. Autocarul reușește să se facă remarcat și ajunge eroic in parcarea hotelului. Îl privesc de pe locul meu. E… verde. Hotel Belvedere, Predeal. Arată mai bine decât în poze. Dau să cobor din autocar. E îmbulzeală mare pe treptele de la uși. ”Hai să stăm până ies toți”, îmi zice Robert. Confirm. După câteva minute, coborâm și noi anevoios. Deja e mult prea frig. Mai frig decât mi-aș fi imaginat. Îmi iau bagajul (ce consta într-o geantă cu haine și un rucsac cu… chestii), după care mă îndrept rapid către intrarea în hotel, unde dau de… altă îmbulzeală. Check-in-ul s-a dovedit a fi o adevărată aventură. Ore întregi în care diriginții numără și răsnumără elevi care aleargă aiurea, neștiind nici ei încotro. Aș mânca o portocală. Nu am. Le-am mâncat pe toate pe drum. Un drum nu prea lung totuși, dar sunt obosit. Am fost la party aseară. Ce mai party. Sunt obosit. Am dormit pe drum. După ce am mâncat portocale. Aș mânca o ciocolată. Am ciocolată. O caut în rucsac. Bineînțeles că nu e acolo. Nu-mi amintesc s-o fi mâncat pe drum. Ah da… ciocolata se luptă haotic cu enzimele din stomacul lui Robert. De aia nu e bine să dormi în autocar. Mă întreb de ce îmi sunt uzi pantalonii. Hmm… ah da. Mi-am amintit. Înainte să adorm, am desfăcut o sticlă de apă cu bule. Ghici ce.
Am ajuns în cameră. 223. Îmi arunc geanta într-un colț și mă trântesc pe pat. Ah da… O cameră spațioasă, de două persoane. O noptieră între paturi. O mochetă albastră, scaune albastre, draperie albastra, lenjerie de pat albastra, baie albastra, televizor albastru, miros albastru. Cui îi pasă? După cincisprezece minute de odihnă cu ochii deschiși, părăsesc camera. Mă întâlnesc cu gașca de defazați mintal și plecăm pe jos la shopping. Singurul magazin disponibil era undeva la doi kilometri depărtare de hotel. Tragic. Un adevărat thriller. Zăpada de 1m era ultima noastră problemă după frig, gheată, ninsoare, distanță, converși. Am coborât o pantă interminabilă, am traversat un pod dubios, ne-am udat până la chiloți și dincolo de ei, însă am ajuns cu bine la un supermarket care nu avea de niciunele. Am pus ochii pe o sticlă de Ballatine’s  250 ml. Booon. A noastră e. Ah și… chips-uri. Multe chips-uri. Mă gândeam cu groază la drumul pe care aveam să îl parcurgem către hotel. ”Luăm un taxi până sus!” le-am spus. Nimănui nu i-a păsat. Am urcat cu propriile picioare. În converși. Am ajuuuns. În cameră. Distracție mare. Nimeni părea entuziasmat de sticla cu licoarea gentleman-ului. În afară de mine. Beam singur. Și mâncam chips-uri. Tot singur.
  Minutele trec. Orele trec. Timpul trece. Cameristele trec și ele prin fața camerei 223. Ziua a plecat, seara tocmai a ajuns. Mă gândesc entuziasmat la orele ce vor urma. Distracție. Muzica nu va înceta să îmi satisfacă senzorii auditivi. Îmi voi alege pașii cu grijă pe ringul de dans. Voi pluti printre nori de senzații tari, distracție luxurianta și aburi de alcool. Voi lua foc. Vreau să beau cât se cuvine. Vreau să gust din plăcere și să pipăi viața acolo unde îi place. Am să-i găsesc punctul G și îl voi specula dincolo de limite. Chiar și doar pentru câteva ore. 
Ridică geanta. Pun-o pe pat. Fermoarul. Zzzzzzzzzip. Scoate cămașa. Doamne. E impecabilă. Nu pot să cred. Nici măcar o cută. Superb. Pantalonii. Doamne ce strâmți sunt. Bagă cămașa în pantaloni, zevzecule. Nu mai tremura. Ai emoții? Mhm. Papionul. Nu uita papionul. Le Schans Papillon. Strânge-l bine la gât. Excelent. Puțin gel de păr. Stai. Poză în oglindă. Nu se poate fără. ”Vese, hai să facem o poză!”. E dezordine în cameră.
Ies din cameră. Inima îmi bate nebunește. Va fi grandios. Simt vibrațiile miilor de MHz ce zguduie clădirea din temelii. Pășesc șovăielnic în sala cea mare, sursa zgomotelor asurzitoare ale bașilor grei, lumini care mai de care mai orbitoare, mai colorate, mai dansante. Sala în care lumea avea să se distreze, în care destine aveau să-și schimbe cursul, chiar și pentru o clipă. Sala în care magia avea să se întâmple, chiar și pentru un moment. Îmi bat scumpul prieten peste umăr, zâmbesc, îl privesc în ochii ce îi priveau pe ai mei. Cuvintele sunt de prisos. Amândoi gândim același lucru. 
Orele trec. Șampania curge. Bemolii se schimbă. Lumea obosește dansând parcă la nesfârșit. Încerc să-mi conving prietenul să intre pe ringul de dans, însă fără izbândă. Însă eu sunt aici. În centrul mulțimii. Cunosc acest cântec. „Pursuit of happiness” al lui Kid Cudi. Întocmai asta fac. Fugăresc nenorocita aceea de fericire. Pentru o clipă, pare că s-a împiedicat, așa că iat-o: chiar aici, strangulată de mâinile mele. Simt fiecare notă a cântecului, trăiesc fiece vers îmi încântă auzul. Nu mai văd pe nimeni, nu mai simt pe nimeni (deși sunt sigur că e o roșcată agățată de gâtul meu, răsuflând cald, obosit, sărutându-mi neîncetat gâtul). Însă clipa este a mea. Doar a mea. Sunt doar eu și cu mine și cu Universul. O orgie a simțurilor. Un threesome al exaltării. O fărădelege a firescului. Nici nu am observat că melodia s-a schimbat. De fapt… au trecut vreo zece melodii de la ultima legătura cu realitatea. Ringul aproape s-a golit. Acum pot să definesc mai clar trăsăturile oamenilor. Sunt toți foarte… la fel. Mă învârt, mă răsucesc, nimic nu se schimbă. Oh..stai. Privește în față netotule. Uite-o! Brunetă, înaltă (pe tocuri), nu foarte slabă, deloc grasă. Nicidecum frumoasă, absolut minunată. Leopard. Da, rochie cu model de felină. Niște… chestii la gât. Lănțișoare. Acum două ore i-ai înapoiat un astfel de accesoriu ce se desprinse din rochița ei. Îți amintești? Vag. Doar un eveniment minor. Sau nu? Nu, nu, nu, nu… nu-ți lua ochii de la ea. Nu fii stupid. Rămâi acolo pentru numele lui Dumnezeu. E minunată, amice. Hei. Uite! Și ea te privește. Zâmbește! Nuuuu! Dezastru. De ce te-ai întors? 
Rămas în lumea mea, adâncesc privirea în pământ, închid ochii și mă resemnez. Însă, de nicăieri, ea se apropie de mine, mă cuprinde în brațe și ne mișcăm amândoi ca fiind doar unul.
Îmi amintesc de balonul roșu ca de sânge. Cine ar fi crezut? Absurd.
„Noapte bună!” îmi spune ea privindu-mă zâmbind, sfios, parcă fericită îngrămădită, după care închide ochii și pare că doarme. Noapte bună!
Copaci înfloriți, dealuri verzi, curcubeu multicolor, păsări cântătoare, adierea caldă a vântului cald, soare, frișcă pe cer. Plutesc.
Numele ei este CiocolatăRozInfinitSuperbăTimpulNiciodatăAdio. Cine ar fi crezut că aveam s-o iubesc mai mult decât pe mine însumi? 
Nu o voi putea opri din calea sa. Nu o voi putea aduce înapoi niciodată. Nu o voi putea înlocui niciodată. 
A plecat. Eu am rămas.
Am iubit balonul meu roșu ca de sânge.  

De-ar fi să vii

De-ar fi să vii
De ce-ai plecat
Niciodată nu voi ști
Cum de ai lăsat în urmă
O fărâmă de visare
Atât de bună 
Ca un narcotic în doză mică
Ce adoarme febrele iubirii
Sfărâmată-n nepăsare,
Furtuni în gând,
Ochi mari și goi,
Au rămas singuri
Au rămas plângând

De-ar fi să vii
Mă întreb chiar și acum
Unde ești?
Ce să fac, cum să-ți spun
Că-mi lipsești
Fiindcă tu ai ales
Cea dintâi
N-am știut cum să-ți spun
Mai rămâi
Cum se duc și se duc
Clipele
Cum răsar și apun
Stelele
De-aș avea
Un crâmpei dintr-o zi
Tare mult aș vrea
Poate să ți-l ofer
Când vei veni.

De-ar fi să vii
Mi-ai promis c-ai să vii
Într-o bună zi
O zi de toamnă târzie
Să călcăm împreună
Doar noi doi
Pe pământul moale
Prin frunze udate de ploi
Peste timpuri de mult uitate
Tu ca un vânt 
Ce-mi tulbură gândul
Tu ca o toamnă împlinită

De-ar fi să vii
Te-aș aștepta la poartă
De departe aș privi
Să te văd pe tine
În întreaga-ți frumusețe
Alergând către mine
M-aș pierde
Aș simți de departe
Iubirea
Ce-mi sugrumă
Durerea
Ce-aș fi eu fără de tine
Fără iubirea ta azi,
Și mâine,
Și etern.

De-ar fi să vii
Aș aduna ploaia 
Toată pentru tine
Iar de ploaia 
Ar avea picuri de aur
Aș strânge râuri
Fluvii
Poate mări
Chiar și oceane
Să-ți fac cunună
În părul tău rebel
Aș strânge vântul
Aș trimite către tine
Toate gândurile mele
Sentimentele mele fine
Toată dragostea mea
Toate pentru tine și atât.

De-ar fi să vii
Ți-aș oferi ochii mei
În dar, iubito
Să poți tu azi 
Să lăcrimezi cu ei
Căci eu de mult
Nu mai pot să plâng
Prin ei
Tristețea o țin departe
Amintirea, atât de aproape.
Numai tu ești început
Și sfârșit ești tot tu
Și te privesc 
Pe sub pleoape
Te voi iubi mereu
Și nu te las 
Să plângi!

De-ar fi să vii
Ziua întreagă
Ție ți-aș oferi
Ia-o și fă din ea ecou
Ca să se audă-n noapte
Sărutul meu ușor
Să ne iubim aievea 
Învăluiți de șoapte
Singuri în lume
O lume unică
Doar a noastră

De-ar fi să vii
Aș crede că visez
Aș pierde lumea
Lumea m-ar pierde
Iar eu s-o pictez
Pe-o bucată de pânză
Și dragostea
Și dorul
Iubirea mea toată
Pe-o bucată de pânză

De-ar fi să vii
Ce ne-am mai spune oare
Și cum să speri
Că voi mai fi cel de ieri
Eu nu te-am uitat
Dar vezi…
Te-am rătăcit prin gând
Și nicicând nu te-am căutat.

De-ar fi să vii
Cum te-aș mângâia
Cum te-aș privi
De-ai fi tu aproape
Singurătatea ai alunga
De sufletul meu departe
Și-o iubire unică
Noi am inventa.

De-ar fi să vii
În inima mea ți-am păstrat
Acel loc doar al tău
Brăzdat de-un sentiment
Empiric
Dezvoltă-un destin
Fatidic.
Departe de propria-mi existență
Te iubesc cum n-am iubit 
Niciodată în viață
Căci nu am știut
Cum să iubesc de departe

De-ar fi să vii
N-aș putea pleca
Aș ascunde trecutul
În spatele pomului
M-aș cufunda-n
Ireal
Undeva aproape de 
Ideal
Și cum trec cintezele
Așa vin lacrimile
Îmi doresc să fi prins una

De-ar fi să vii
Aș crede că visez
Mi-aș aminti ce dor
…mi-a fost de tine
Și te-aș ierta
Oricât de greu ar părea.
Doar de nu mă vei iubi
Atunci mai bine nu veni.

Adaptare personală după Mihaela Runceanu - "De-ar fi să vii".

Ziua în care mi-am pierdut iubirea

Ziua în care mi-am pierdut iubirea

A trecut ca un rece vânt de toamnă

Lăsând în urmă doar semețe amintiri

Menite să piară în negura uitării

Departe de căldura oricărui suflet.

Ziua în care mi-am pierdut iubirea

A trecut ca un dulce surâs de doamnă

Lăsând în urmă milioane de sclipiri

Scântei născute din valurile mării

Marea nesfârșită și-al său urlet.

Ziua în care mi-am pierdut iubirea

Atât de ușor, atât de banal

O voi detesta zi-de-zi, pentru eternitate

O voi iubi oră-de-oră și dincolo de timpuri

Căci într-o zi, o voi regăsi.

Doar o floare...

                Dragă iubită…

                Intenționez astăzi să-ți descriu lumea mea, văzută prin ochii mei, simțită prin pielea mea, creată prin imaginația mea, descrisă prin rațiunea mea, schimbată prin puterea mea, întreținută prin ambiția mea, strivită prin lipsa ta. Știu că poți să mă auzi, căci altfel nu m-aș fi ostenit să-mi deschid sufletul pentru prima data înaintea ta. Sper totuși că ai să mă asculți.

                 Privesc printre picăturile de ploaie, ascult simfonia neîncetată, când acestea se sfărâmă zgomotos de pământul înfierbântat, răsunând melodios prin întreg universul meu. Ambientul este întunecos, cu mii de tente de gri, neplăcut privirii. Nimic strălucitor, nimic ce ți-ar putea încălzi sufletul. Dar iată-l…chiar acolo! Privesc țintă trandafirul de un roșu fantasmatic ce se luptă stingher să nu cadă în genunchi, pradă asediilor ploii, iar totul în jur devine imposibil de definit, insignifiant în comparație cu superba floare. Cadrul se preschimbă ușor. Melodiile ploii se pierd undeva departe, griul dezamăgitor devine verde aprins, un verde atât de natural, atât de liniștitor, atât de plăcut. Razele soarelui aprind beculețe de un colorit senzațional în întregul peisaj. Îmi ridic privirea, observ peisajul în întreaga sa grandețe și nu ezit să afișez un zâmbet de o fericire atât de sinceră încât mă cutremur. Nu-mi pot explica cum de un lucru atât de frumos poate exista cu adevărat. Mă întorc către vechiul meu prieten. Roșu, drept, splendid, gingaș, ireal, perfect. Mireasma  sa inconfundabilă îmi inundă sinusurile și mă poartă în întreaga sa lume. O lume ideală ce s-a contopit cu a mea, creând un univers absolut în care mă desfășor liber. O lume doar a mea, în care sufletul meu domnește nestingherit, în care inima plutește în exaltare, iar rațiunea este pusă la zid. Privesc trandafirul acela inocent, angelic, iar de nicăieri, o mână gingașă de femeie se repede tandru asupra lui. Îl apucă de tulpină… nu pot să nu observ cum spinii vatămă pielea catifelata și strălucitoare, iar sângele de un roșu impecabil se prelinge de-a lungul trupului florii. Îl strânge, iar cu o smucitură, îi curmă viața, smulgându-l din pământ.

                Ridic năucit privirea iar în priviri mi se înfățișează o făptură a basmelor. Atât de frumoasă, atât de simplă, atât de plină de fericire. Un trup perfect așezat pe două picioare lungi și potrivite, acoperit de un veșmânt alb până sub gâtul subțire, conturat perfect pe care a fost fixat cu o acuratețe copleșitoare un cap mic, rotund acoperit de un păr negru precum nopțile fără lună lung până la coate. Privesc chipul surâzător, ochii la fel de negrii ca și părul ațintiți asupra trandafirului, obrajii roșii ca petalele lui, buzele roșii ca și sângele ce s-a curs printre spini. O privesc în ansamblu iar un torent de sentimente îmi inundă trupul. Stătea acolo, nemișcată, zâmbitoare, privind fermecată floarea pe care o ținea strâns în palme. Atât de perfectă. Își ridică privirea, mă observă, iar sângele îi năvălește în obraji, înroșindu-i și mai tare. Țintuit în propriile sentimente întind mâna cu palma spre cer, fără a putea scoate vreun cuvânt. Ea îmi privește mâna, după care o oferă pe a ei. O prind în palma mea și de îndată îi simt căldura. Ea se apropie de mine, ridică trandafirul și printr-un gest de gingășie unic, mi-l oferă pentru eternitate.

                Apuc trandafirul. Mireasma sa mă copleșește încă o dată. Îl pun la loc sigur în buzunarul cămășii, iar când ridic privirea, observ că fata ce se afla adineauri în fața mea, aleargă acum vioi prin iarba deasă, printre copacii înfloriți, aruncându-mi priviri zâmbitoare, invitându-mă să merg cu ea. Zâmbesc și pășesc către primele pagini ale unei povești sublime, alegându-mi cu grijă pașii. Ne oprim amândoi sub un pom. Îl privesc și dintr-o dată mă simt extrem de mic. Un stejar ce pare că se unește cu văzduhul, ce pare că acoperă întreaga lume cu ramurile sale, ce pare că se întinde pe întregul tărâm. Atât de bătrân, atât de puternic. Inspiră atât de multă grijă pentru tot ce îl înconjoară. Ani de-a rândul a avut grijă de tot ce viețuiește în vecinătatea sa, iar acum are grijă de noi. Fata mă privește fix. Se uită în ochii mei, continuând să zâmbească. Înainte de a apuca să spun ceva, în timpane îmi răsună glasul său. Atât de cald. Cele mai frumoase sunete din lume s-au adunat aici și s-au contopit în glasul său, dând naștere celei mai uimitoare melodii. ”Bună!”, mi-a spus ea. Numele său mă poartă cu gândul către cer iar de acolo îmi arată unde duce rezonanța sa. Privesc o lume a fericirii, a împlinirii, a victoriilor. Privesc o lume… glorioasă.

                Paginile poveștii noastre se adună, una peste alta, creând un munte mai înalt decât toți munții, o apa mai întinsă decât toate apele, un hotar mai îndepărtat decât cerul. Sub umbra bătrânului stejar, am cunoscut o demonstrație de perfecțiune. Atât de dulce. Mi-a povestit viața ei atât de liniștită, plăcută, simplă, distrusă de nepăsarea celorlalți, de absența celor ce contau. Culoarea sa preferată este roșul și adoră trandafirii. Iubește păsările și peștii și visează că într-o zi va putea zbura deasupra norilor și va putea cutreiera adâncurile mărilor. Îmi povestește cum, într-o zi, la geamul său a poposit o cinteză iar inima ei fuse cuprinsă de exaltare. În timp ce vorbește, eu o privesc vrăjit, neputând să-mi stăpânesc încântarea, zâmbetul. Simt cum universul mi-a făcut o favoare ce mă îndatorează pentru veșnicie. Știu că această ființă minunată este singura ce m-ar putea face fericit, singura pe care aș putea să o apreciez cu adevărat și singura care m-ar putea aprecia la rândul său pe deplin. O privesc în ochi în timp ce ea își continuă povestea. Văd în aceștia reflexia propriei priviri și observ cât de tristă pare. În propria-mi tristețe, deslușesc un sentiment absolut ce a pus stăpânire pe trupul meu. Nu sunt trist. Sunt copleșit de acesta. În melodia glasului său, îmi aud propria voce dând glas gândurilor mele, spunând singurul lucru pe care mă simt forțat de propriul suflet să-l spun, plătindu-mi datoria față de univers, căci universul mi-a oferit șansa de a iubi, iar eu profit de această ocazie și îi ofer inima mea pe de-a-ntregul și aleg să o iubesc pe ea. ”Te iubesc!”, i-am șoptit, scoțând trandafirul din buzunarul cămășii și oferindu-i-l pentru eternitate. Și am iubit-o!
                Cuvintele mele răsunau de-a lungul tărâmului, până la capătul lumii și înapoi, deasupra norilor și până la stele, spre centrul Pământului și dincolo de el. Ea mă privește pierdută, afundată într-o disperare nemărginită. Rămâne neclintită, fără de cuvinte, prinsă și ea în ale sale sentimente. Nu o înțeleg. De ce nu spune nimic? Sunt pregătit să-i spun ca ea este tot ce-mi doresc în această lume perfectă, însă înainte de a putea scoate primul sunet, ea își afundă fața în palme începând să plângă spasmodic. Înmărmurit de cele ce mi se afișează în fața ochilor, ca într-o piesă de teatru dominată de dramatism, încerc să o cuprind în brațe și să o liniștesc, însă ea, fără avertisment se ridică și aleargă în direcția asfințitului, plângând și suspinând fără încetare. Eu rămân locului, cu inima în ținte, cu sufletul zdrobit, cu universul prăbușindu-se arzând în jurul meu. Ea se pierde în lumina caldă a soarelui ce-și termină rondul, lăsând locul lunii. Nu îi mai aud suspinele, nu-i mai simt aura. A plecat, iar inima mea a rămas la ea.

 Trandafirul căzut pe pământul neted, luminat de o rază de soare ce și-a creat cu ambiție drum printre ramurile dese ale stejarului, își păstrează cu înverșunare perfecțiunea unică, însă îl pot auzi suspinând, îi pot simți durerea, îi pot zări lacrimile. Îl ridic ușor, îl privesc plângând și-mi dau seama imediat… fără ea, el este doar floare.

                Francisco Tàrrega își aruncă simfonia în întreaga mea lume, care acum se limitează la o simplă cameră. Aceeași cameră pe care am văzut-o zi-de-zi timp de o viață. Un ambient plăcut, nici prea învechit, nici prea modern. Stau întins pe patul moale, acoperit de o învelitoare de un albastru strălucitor. Măsuța de noapte din lemn de mahon își duce veacul liniștită în compania patului. Biroul stă nemișcat, fără suflet în capătul celălalt al încăperii, susținând computerul meu vechi. Telefonul continuă să sune. Nimeni de care să-mi pese. În depărtare aud iar glasul ploii, parcă mai strident și mai alert ca oricând.
                A fost un vis. O plăsmuire a imaginației mele plictisite, o încercare eșuată de a oferi viață idealului neatins. Cum mi-am permis să visez când mă confrunt cu o astfel de realitate? Cum am reușit să visez când eu nu știu ce e acela vis. Cum mi-am putut închipui o lume atât de perfectă. Cum de am putut iubi atât de frumos într-un vis? Îmi amintesc de ea, fata, pe cât de frumoasă, pe atât de falsă, cu o poveste atât de impresionantă și parcă așa de reală. Și-a găsit refugiul în aceeași lume ideală în care m-a purtat pe mine imaginația. Dar cum? De ce am întâlnit-o în visul meu? 

                Uneori așteptarea este cea mai bună soluție pe care o ai. Poate chiar singura. Alteori însă, așteptând, îți vei da seama că ai uitat ce anume aștepți cu adevărat, iar că acel lucru nu se va întâmpla niciodată. Însă tu continui să aștepți. Eu am așteptat. Aștept să aflu că ești bine acolo unde ești, că ești fericită, împlinită și că nimic nu te va opri din cale. Aștept să-ți spun că și eu sunt bine aici, unde m-ai lăsat în ghearele uitării, că sunt fericit știindu-te pe tine fericită. Aștept cu nerăbdare să-ți povestesc minunatele aventuri pe care le-am trăit, superbele amintiri ce le-am acumulat. Aștept cu nerăbdare să-ți zâmbesc, iar tu să-mi întorci zâmbetul. Aștept să te strâng în brațe, să-ți spun că mi-ai lipsit atât de mult, să-ți mângâi obrajii, să-ți șterg lacrimile, să-ți netezesc părul, să te strâng iar în brațe și să-ți șoptesc că totul va fi bine. Aștept cu nerăbdare ca totul să fie ca la început. Însă aștept… și aștept… și aștept în zadar. Nimic nu se va întâmpla.

                Privesc printre picăturile de ploaie, ascult simfonia neîncetată, când acestea se sfărâmă zgomotos de pământul înfierbântat, răsunând melodios prin întreg universul meu. Ambientul este întunecos, cu mii de tente de gri, neplăcut privirii. Nimic strălucitor, nimic ce ți-ar putea încălzi sufletul. Dar iată-l…chiar acolo! Privesc țintă trandafirul de un roșu fantasmatic… căzut la pământ, fără suflare. Fără ea, el este doar o floare.

Lasă-mă să visez!

Norilor, aduceți-mi liniștea universului, ca o eternă trăire divină,

Că voi ști eu, sau voi învăța să-mi găsesc echilibrul între ploaie

Ploaia ca și curgere plina de viață, între tine si pământul însetat,

Udăciunea ta ca și hrană a lutului din care mă simt născut și modelat.

Am dreptul la visare, așa, precum florile pământului meu

O iartă-mă pământule că te calc, iartă-mă lutule că sunt parte din tine,

Dar nu mă întoarce din drum

Lasă-mi inspirația să facă ce vrea din mine, să ma răscoale,

Să mă ridice la tine cerule.

Împreunându-mă cu tine să fie armonie,

Așa cum este armonie între culorile curcubeului,

Precum distanța dintre tine și ploaie este viață și neant,

Așa, pentru liniștea mea, dă-mi echilibru și lasă-mă să visez între timp,

Dă-mi inspirație și lasă-mă să trăiesc în armonie cu tine cerule, căci eu sunt tu !

Povestea a doi copii...

Când liniștea vorbește, toată simțirea tace, căci este suficient. Nimic nu declară mai multă sinceritate decât tăcerea.  Nimic nu oferă mai multă siguranță decât „La revedere” în loc de „Pa iubito, ne vedem mai târziu!”.  Nimic pe lume nu povestește mai frumos o poveste de dragoste decât sfârșitul acesteia. Nimic nu doare mai tare decât râsul egoist, fals și ireal afișat la două zile după ce ai spus „Adio!”. Doar că nu ai spus  „Adio!” căci nu ai avut curajul și tăria necesară de caracter să o faci, așa că te-ai limitat la un simplu ”Dispari!” scurt, lipsit de sens, bun-simț și pic de inteligență.

Într-o lume în care singurul mod prin care putem primi admirația, stima, iertarea celor din jur, dragostea acestora este prin a sfârși mort, cu sau fără demnitate, iubirea a devenit atât de subapreciata încât nimeni nu mai crede nimic. Un univers suprapopulat de țânci emancipați care transformă un sentiment grandios într-o mocirlă fără margini, transformă un sărut nevinovat într-o poveste de dragoste închipuită atât de miraculoasă încât prima îmbrățișare se transformă în primul act sexual, atât de nesincer, groaznic și denaturat încât preschimbă realitatea într-un coșmar. O societate în care ”te iubesc”, ”te ador”, ”îmi lipsești enorm” nu mai primesc crezare, iar cuvinte precum ”iartă-mă”, ”am greșit și-mi pare rău”, sunt înlocuite de ”e numai vina ta” și ”las-o baltă”. Orgoliul fură zâmbete și sfărâmă visuri. Visau odinioară că vor atinge stele cu vârful degetelor, că se vor iubi la nesfârșit, însă tot ce le-a rămas acum este o amintire ce nu merită amintită, o poveste ce nu merită povestită, o tristețe ce nu merită alinată.

Povestea a doi copii ce nu se cunoșteau, însă un zâmbet, un mediu prielnic și puțin curaj a dus către o povestioară simpatică cu final tipic. Povestea a două suflete, unul mai matur, altul mai copil, unul mai sincer, altul mai entuziasmat, unul mai inteligent, altul mai înțelept, unul mai frumos, celălalt minunat. Amândoi însă sunt doar doi copii caraghioși prin finețea lor și zâmbetele atât de nesigure și totuși atât de sincere, plutind în optimism, sperând să iubească frumos. Ea ar fi vrut să danseze la nesfârșit, iar el să-i conducă pașii. Ea ar fi vrut să cânte zi-de-zi, iar el să-i asculte glasul. Ea ar fi vrut să zboare către nori, iar el încerca să reușească. Ea ar fi vrut să-și plimbe mâna prin părul lui tot timpul, iar el să o strângă în brațe pentru eternitate. Ea ar fi vrut să uite tot și să nu mai plângă, iar el ar fi vrut să îi strângă lacrimile în ochii lui. Ea ar fi vrut totul, el căuta să ofere mai mult. Îl privea atât de fix, cu ochii plini de afecțiune, milă și încredere. Își repeta la nesfârșit „Am să pot să îl iubesc”, știind că nimic nu l-ar face mai fericit. Deși își dorea asta atât de mult, al său de trecut sfâșiat suflet o împiedica, însă el nu avusese nicicând o răbdare mai aprigă și era gata să o aștepte pentru eternitate. Se cuibărea la pieptul lui, ascultându-i bătăile neîncetate ale inimii împlinite care îi demasca exaltarea. Rămânea acolo clipe atât de îndelungate încât momentul despărțirii părea ceva mult prea nefiresc. El o privea cu ochii scăpărând strălucitoare raze de lumină, lacrimi de fericite adunate de luni întregi toate sub pupilele dilatate de atâta fericire. Nu și-ar fi dorit nicicând ca altceva să i se afișeze în cale, căci este cu neputință să existe ceva mai minunat decât cea la care ții cel mai mult și pe care o iubești nespus, privirea ei ațintită asupra ta și adierea blândă ce te învăluie cu mireasma sa. Nu s-ar fi putut gândi la nimic altceva. Nu și-ar fi putut aminti nici cea mai recentă vorbă. Nu ar fi vrut să fie nicăieri altundeva, decât în privirea ei, aproape de trupul ei, strâns la pieptul ei cu brațele sale fine și atât de frumoase. Nu ar mai fi plecat niciodată de lângă ea. Nu ar fi iubit niciodată pe nimeni altcineva așa cum o iubea pe ea. Nu ar fi rănit-o nicicând. Și totuși…

Viața este atât de ironică. Este nevoie de tristețe pentru a învăța ce este fericirea, de zgomote asurzitoare pentru a aprecia liniștea… este nevoie de absență pentru a prețui prezența. În vremuri de război, lumea plânge, suflete se sting, trupuri sângerează, minți, oricât de înțelepte, se pierd pentru totdeauna. Dragostea este un război, cu hotarele întinse chiar pe meleaguri necunoscute. Atât de trist, atât de intens, atât de nesfârșit. Ar fi trebuit să fie ușor. Ar fi trebuit să fie împreună acum, iubindu-se sincer. Ar fi trebuit să alerge amândoi pe nisipul fin al plajelor udate permanent de valuri stinghere. Ar fi trebuit să rămână nopți și zile unul lângă celălalt, înnebuniți de fericire, murmurând vorbe nearticulate, înțelese doar de ei. Ar fi trebuit să plângă împreună, iar apoi să râdă amândoi de nimicurile pentru care plângeau, nefiindu-le jenă. De ce nu este ușor? De ce trebuie ca acum să pretindă că totul este în regulă când de fapt nu este? De ce nu se mai țin în brațe?

Într-un exces de vanitate, lucruri urâte, nesincere, neîntemeiate a spus el, doar din dorința de a arăta că prin vinele sale încă mai curge testosteron și că încă poate fi ceea  ce nu a fost niciodată: un fals mascul feroce, când singura sa sarcină a fost de a îi oferi ei ceea ce merita cu adevărat. Era atât de beat de fericire, încât, pierzându-și mințile, a uitat sensul real al lucrurilor, adevărata lor valoare și rolul său pe Pământ. Clipe nesfârșite a regretat, zile întregi a plâns, nopți de-a rândul nu și-a putut scoate imaginea ei din vis. Și toate astea pentru ce? Ea tot a plecat și nu se va mai întoarce… iar inima lui a rămas la ea. Ar fi vrut să i-o ceară înapoi, dar la ce bun? El tot o iubea…

Ea l-a învățat să prețuiască orice clipă, să nu piardă nici un moment și să privească cu optimism către viitor. Ea l-a îndemnat să lupte cu slăbiciunea, să înfrângă relele și să fie răbdător. Ea i-a amintit cât de greu este iubești, dar atât de frumos. Ea l-a făcut să simtă atât de multe într-un timp atât de scurt. Ea l-a făcut fericit, ea l-a făcut puternic, frumos prin prezența ei lângă el. Aveau totul. A lipsit doar mulțumirea lui. Atât de orb a putut fi… atât de neglijent. Atât de stupid. A greșit atât de mult. Și niciodată nu va mai fi la fel. Iar el are atâta nevoie de ea…

„Sunt tare dezamăgită de tine”, i-a spus ea, sfâșiindu-i sufletul. „Sunt tare dezamăgită de tine”, a spus ea, aducând ploi și neliniști în gândul lui. „Sunt tare dezamăgită de tine” a spus ea și a plecat. 

Let her go...

Let her go...


Nu îmi permit să surâd, să zâmbesc, să trăiesc
Caut alinare în versuri, rime și bemoli
Nu îmi permit cuvinte senine să mai grăiesc
Plutesc clandestin printre nori domoli

De-aș putea muta apusul la răsărit
Aș schimba soarele cu luna
De-aș putea vizita cerul albăstrit
Te-aș visa zâmbind întruna.

Aș vrea să pot să ridic spada lucitoare
Să lupt cu Chronos până la moarte
De ce nu pot da timpul înapoi căci mă doare
Să știu că poate plângi undeva departe.

Am rămas fără de cuvinte, gânduri deșarte
Plâng neîncetat, fără de lacrimi 
Căci violent,de iubire, ne desparte
O idee meschină plină de patimi.

Surâd acum, încărcat de resemnare
Trăiesc fără suflet, cu inima departe
Pășesc ușor, aproape de condamnare
Prea plin de-un sentiment aparte

Am obosit luptând cu melodii ieftine
Himere teroriste, în visul meu turiste
Mă privesc și de la râs nu se pot abține
Lăsându-mi pe chip grimase triste.

Îmi lipsește chipul ei atât dulce
Sărutul atât de sincer, iubirea ca un giuvaier scump
Veșnic îmbrățișați tot nu mi-ar ajunge
Toate au dispărut și mă doare crunt.

And she's gone.

Destinul...

 Destinul...

Dragă cititorule,

Dă-mi voie să încerc să-ți explic un aspect al vieții la care cu toții ne gândim chiar și fără să ne dăm seama de adevarata importanță a acestuia și anume destinul, soarta, pura întâmplare, dacă vrei. Tot ce se întâmplă în viața fiecăruia dintre noi, se întâmplă cu un scop, are o urmare și este consecința unei întâmplări anterioare. Ți-ai pus vreodată întrebarea: „Dacă nu aș fi făcut acel lucru, lucrurile ar fi stat altfel acum?” Bineînțeles că da... și bineînțeles că ar fi stat altfel. Există o vorbă în popor: „Gândește de două ori și fă o singură dată!”. Așadar, mai bine iroseși (corecție: „folosești”) câteva minute, zile, săptămâni pentru a lua o decizie în legătură cu ceva ce ar lua ore, săptămâni, luni pentru a remedia în cazul eșecului. Gândește în felul următor: niciodată nu face ceva ce ai regreta mai târziu, nu spune ceva ce nu vei putea lua înapoi și nu promite ceva ce nu poți oferi. Iar totul va fi bine.

De multe ori destinul te joacă pe degete, te testează, te manipulează, încearcă să te dărâme, râde de tine... alteori însă, râde cu tine, îți zâmbește frumos, te îmbrățișează, te face fericit dar asta pentru ca mai apoi să îți arate că nu este decât un ticălos nemernic, menit să fie pus cu spatele la zid și impușcat de trei ori în ceafă și o data în fund. Te trezești de dimineață, te privești în oglindă ca tot omul, arăți bine, pleci de acasă, mergi pe stradă, iar de nicăieri, cea mai frumoasă ființă umană îți zâmbește în treacăt, întorci capul uluit de finețea, tandrețea, simplitatea și frumusețea ce se îndepărtează încet-încetișor de tine, sufletul îți urlă în timpane să mergi după ea, dar ești împietrit de măreția celor câteorva secunde simple și rămâi nemișcat. De parcă n-ar fi de ajuns, ea își întoarce privirea către tine și îți aruncă un zâmbet mirific iar apoi dispare în mulțime. Îți iei inima-n dinți și alergi după ea, însă eșec...nu mai este. Tot ce poți să faci este să-ți cufunzi privirea în pământ, să-ți pui mâinile în cap, să te apleci pe vine, să-ți lași inima și sufletul să plângă în armonie și să îți continui calea. Însă din acel moment, viața ta nu mai este aceeași cu cea pe care o trăiai în fața oglinzii. De acum, zile întregi te vei gândi doar la acel chip, acel zâmbet, acel mers splendid, acel trup ce levita ușor printre alte trupuri insignifiante. Te întrebi fără încetare: „Dacă m-aș fi dus la ea?” „Dacă nu aș fi mers pe acolo?” „Dacă aș fi prins roșu la semafor, aș mai fi întâlnit-o?” Desigur că nu... Tot ce faci acum este să-ți judeci propriul destin. A râs de tine.

Bine ai venit în lumea mea, unde singurul lucru de care îmi pasă ești tu. Dacă tu suferi, voi suferi și eu. Dacă tu râzi, voi zâmbi și eu. Dacă tu plângi, eu voi zâmbi ca tu să încetezi să mai verși lacrimi pe Pământul meu.

 Bine ai venit în lumea mea, un tărâm al ejaculărilor mintale, câmp cu flori alb-negre, cer cu nori înaripați și stele ce nu mor nicicând. Te invit să-mi înțelegi percepțiile, să-mi evaluezi judecata, să-mi judeci destinul. Destinul meu nu râde de mine, nici cu mine, nu mă face să plâng, nici să zburd de fericire. Destinul meu plânge odată cu mine, iar apoi se așează pe fotoliu, își aprinde al său Gudang Garam și mă privește serios, fără să schițeze vreun gest, inert, dând impresia că niciodată nu i-ar fi putut păsa mai puțin.

Destin, soartă, pură întamplare... Te trezești de dimineață, te privești în oglindă ca tot omul, arăți bine, pleci de acasă, mergi pe stradă, iar de nicăieri, cea mai frumoasă ființă umană îți zâmbește în treacăt, întorci capul uluit de finețea, tandrețea, simplitatea și frumusețea ce se îndepărtează încet-încetișor de tine, sufletul îți urlă în timpane să mergi după ea, dar ești împietrit de măreția celor câtorva secunde simple și rămâi nemișcat. Strângi din dinți, te ridici și alergi după ea. Se pierde în mulțime. Te oprești iar, însă trupul ei se diferențiază foarte ușor de celelalte și o regăseși. Alergi până la ea, o iei de brațe... „Bună!”. Numele ei este Ramona. Destin...Strângi din dinți, te ridici și alergi după ea. Se pierde în mulțime. Te oprești iar. Te întristezi instantaneu... n-ai s-o mai vezi niciodată... poate.

Soartă... Strângi din dinți, te ridici și alergi după ea. Grabit, îmbibat cu adrenalină, entuziasmat de situație, nu ești atent iar din dreapta vine o mașină roșie ce te lovește în plin, deoarece gonea nebunește căci șoferul se grăbea să ajungă la înmormântarea soției sale, ucisă într-un accident similar. Ea vede accidentul, aleargă către tine plângând, te ia în brațe dar tu te stingi. Nici măcar nu știi cum o cheama. Sau poate vede accidentul, dar nu vine deoarece este înmărmurită de scena la care asista. Sau poate nici măcar nu îi pasă.

Pură întâmplare... Strângi din dinți, te ridici și-ți continui calea împăcat cu ideea că nu o vei mai revedea niciodată. Ajungi la prietenul tău, căruia îi povestești întreaga întâmplare. Acesta râde și îți cumpără o bere. În timp ce ridici sticla, o vezi așezându-se la masa alăturată. Zâmbești, te ridici, te așezi lângă ea. „Bună!” Numele ei este Ramona... În timp ce ridici sticla, o vezi așezându-se la masa alăturată. Zâmbești, însă te resemnezi. Lângă ea se așează posibilul ei iubit. O sărută. Clar este iubitul ei. Ajungi la prietenul tău, căruia îi povestești întreaga întâmplare. Acesta râde și îți cumpără o cafea. În timp ce ridici ceașca, te gândești că nu ai s-o mai vezi niciodată. Și probabil chiar așa este.

Destin... Soartă... Pură întâmplare. Timpul are un singur sens. Probabil nimeni, niciodată nu va reuși să îl înțeleagă, să îl schimbe, să râdă de el. Fiecare secundă ce trece este absolut unică. Niciodată nu va mai trece aceeași secundă. Fiecare moment al vieții noastre este și el unic. Dacă este unic, este special. Viața noastră este o multitudine de momente unice, prin urmare, viața este unică, specială. Trăim o singură dată, dar înainte să trăiești, gândește de două ori. Ține minte: „gândește de două ori și fă o singură dată”, dar asigură-te că o faci în mod corect.

Te trezești de dimineață, te privești în oglindă ca tot omul, arăți bine, pleci de acasă, mergi pe stradă, iar de nicăieri, cea mai frumoasă ființă umană îți zâmbește în treacăt, întorci capul uluit de finețea, tandrețea, simplitatea și frumusețea ce se îndepărtează încet-încetișor de tine, sufletul îți urlă în timpane să mergi după ea, dar ești împietrit de măreția celor câtorva secunde simple și rămâi nemișcat. Strângi din dinți, te ridici și alergi după ea. Se pierde în mulțime. Te oprești iar, însă trupul ei se diferențiază foarte ușor de celelalte și o regăseși. Alergi până la ea, o iei de braț... „Bună!”. Numele ei este Ramona. Ești în culmea fericirii, o iei în brațe, o strângi tare, dar, ca și consecință a acestei acțiuni... Te trezești de dimineață, te privești în oglindă ca tot omul, arăți bine, pleci de acasă mergi pe stradă, îți continui calea. Numelei ei este Ramona... Și este doar un vis.

... a râs de tine!               

Duminică...

Duminică. Lumea îți va sfărâma sufletul în zece feluri diferite până duminică. Și nu-ți pot explica asta sau nebunia ce zace-n mine și-n restul lumii. Nu-ți pot explica de ce nu putem alege între fericire, nebunie, tristețe și înțelepciune. Nu te pot face să înțelegi de ce oamenii sunt atât de identici și totuși extrem de diferiți. Explică-mi tu de ce iubirea schimbă perspective. Fă-mă tu să înțeleg de ce personalitatea este doar un punct de vedere al sufletului. De-ar fi să aleg să visez între minuni efemere și super-puteri eterne, aș alege să visez urât. Aș alege să visez iubirea ce-mi macină spiritul. Aș alege să te visez... pe tine. Aș alege să plâng neîncetat. De-ar fi să aleg să merg sau s-alerg, aș păși nestingherit printre aceleași lacrimi învechite. Aș alege să mă-ndrept spre tine. Aș vrea să mă prinzi, să nu-mi dai drumul, să mă strângi în brațe, să mă înțelegi, să-mi explici, să mă cerți, să nu mă uiți, să-mi zâmbești, să plângi cu mine, să mă iubești...să mă visezi... să mă iubești. De-aș putea să-ți explic dragostea, n-aș fi om. De n-aș fi om, n-aș putea iubi. De n-aș putea iubi, n-aș fi existat nicicând. De n-ai fi tu, aș plânge în fiecare duminică.

Duminică. Lumea îți va sfărâma sufletul în zece feluri diferite până duminică. Iar eu voi fi acolo, iubindu-te tot mai mult...

Te aștept în prag de toamnă să-mi culegi visele pierdute în așternut,
E tot ce vreau acum și poți să te exprimi simplu printr-un sărut.

Iute uită de tine pentru o clipa, fă-mă să uit de mine cât soarele-i pe cer
Uitând de noi să ne adapăm visele din nesătula mare
Bucurându-ne amândoi de incertitudinea valului
Emoționându-ne amândoi ca două picături de nisip în eternitatea plajei
Scăldându-ne simțurile în vântul tăiat de aripile pescărușilor
Ca mai apoi să ne pierdem dezlănțuiți în hula rece a mării !

Căci acum când sunt cu tine, departe de tristețea amară
Rânjesc îmbătat de fericire la răsărit de soare
Iubesc fiece clipă a vieții, dar iubirea ta mă doare
Sufocat de sentimentul absolut, pe aceeași plajă sub lumină selenară
Te trag după mine către stele stinse de trecut
Intense clipe de amor, pierduți în poala destinului
Nechibzuit mă smulg din ghiarele chinului
Alerg către tine, plângând, tânjind după-al tău sărut!

Și-am iubit !

Am alergat ca un nebun vânt de vară, răzvrătit, prin păduri,
Prin pădurile pierdute-n neștirea ființei,
Am căzut din nori odată cu ploaia, prefăcând praful trist în noroi,
Căutând aventura ca o pasăre rară, încercând, eu, pustiul să-l fac oaza stelară.
Dar am uitat...esența naturii și dreptul firesc al oazei din cer,
Am uitat...că trebuie, când și când, să mă opresc din drumul nebun, prea nebun,
Să dau liber fluturilor ca să zboare,
Mirosul ce te-mbată al petalelor de trandafiri să-l suflu-n pustiu.
Am uitat, să mă opresc o clipă și pentru mine,
Mi-a fost gândul nebun la iubit.
Și-am iubit !