Te-am găsit undeva în eter, dincolo de orizont și aproape de îngeri.
Tu m-ai găsit trist și întunecat ca abisul unui ocean învolburat.
Ne-am mirat că existăm așa cum se minunează luna când răsare soarele.
Și ne-am împreunat în mijlocul furtunii gândind că fulgerul nu poate exista fără tunet.
Mi-am făcut potecă șerpuită de munte către floarea din piscul luminat.
Și de atunci rătăcesc pe ea, minunat că exiști, întâmplător că eu sunt.
Și nu mă mai satur de privirea ta și nu pot trăi fără sărutul tău,
Precum nici frunza nu se desparte de copacul său
Până ce nu și-o fi împlinit menirea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu