Doar o floare...

                Dragă iubită…

                Intenționez astăzi să-ți descriu lumea mea, văzută prin ochii mei, simțită prin pielea mea, creată prin imaginația mea, descrisă prin rațiunea mea, schimbată prin puterea mea, întreținută prin ambiția mea, strivită prin lipsa ta. Știu că poți să mă auzi, căci altfel nu m-aș fi ostenit să-mi deschid sufletul pentru prima data înaintea ta. Sper totuși că ai să mă asculți.

                 Privesc printre picăturile de ploaie, ascult simfonia neîncetată, când acestea se sfărâmă zgomotos de pământul înfierbântat, răsunând melodios prin întreg universul meu. Ambientul este întunecos, cu mii de tente de gri, neplăcut privirii. Nimic strălucitor, nimic ce ți-ar putea încălzi sufletul. Dar iată-l…chiar acolo! Privesc țintă trandafirul de un roșu fantasmatic ce se luptă stingher să nu cadă în genunchi, pradă asediilor ploii, iar totul în jur devine imposibil de definit, insignifiant în comparație cu superba floare. Cadrul se preschimbă ușor. Melodiile ploii se pierd undeva departe, griul dezamăgitor devine verde aprins, un verde atât de natural, atât de liniștitor, atât de plăcut. Razele soarelui aprind beculețe de un colorit senzațional în întregul peisaj. Îmi ridic privirea, observ peisajul în întreaga sa grandețe și nu ezit să afișez un zâmbet de o fericire atât de sinceră încât mă cutremur. Nu-mi pot explica cum de un lucru atât de frumos poate exista cu adevărat. Mă întorc către vechiul meu prieten. Roșu, drept, splendid, gingaș, ireal, perfect. Mireasma  sa inconfundabilă îmi inundă sinusurile și mă poartă în întreaga sa lume. O lume ideală ce s-a contopit cu a mea, creând un univers absolut în care mă desfășor liber. O lume doar a mea, în care sufletul meu domnește nestingherit, în care inima plutește în exaltare, iar rațiunea este pusă la zid. Privesc trandafirul acela inocent, angelic, iar de nicăieri, o mână gingașă de femeie se repede tandru asupra lui. Îl apucă de tulpină… nu pot să nu observ cum spinii vatămă pielea catifelata și strălucitoare, iar sângele de un roșu impecabil se prelinge de-a lungul trupului florii. Îl strânge, iar cu o smucitură, îi curmă viața, smulgându-l din pământ.

                Ridic năucit privirea iar în priviri mi se înfățișează o făptură a basmelor. Atât de frumoasă, atât de simplă, atât de plină de fericire. Un trup perfect așezat pe două picioare lungi și potrivite, acoperit de un veșmânt alb până sub gâtul subțire, conturat perfect pe care a fost fixat cu o acuratețe copleșitoare un cap mic, rotund acoperit de un păr negru precum nopțile fără lună lung până la coate. Privesc chipul surâzător, ochii la fel de negrii ca și părul ațintiți asupra trandafirului, obrajii roșii ca petalele lui, buzele roșii ca și sângele ce s-a curs printre spini. O privesc în ansamblu iar un torent de sentimente îmi inundă trupul. Stătea acolo, nemișcată, zâmbitoare, privind fermecată floarea pe care o ținea strâns în palme. Atât de perfectă. Își ridică privirea, mă observă, iar sângele îi năvălește în obraji, înroșindu-i și mai tare. Țintuit în propriile sentimente întind mâna cu palma spre cer, fără a putea scoate vreun cuvânt. Ea îmi privește mâna, după care o oferă pe a ei. O prind în palma mea și de îndată îi simt căldura. Ea se apropie de mine, ridică trandafirul și printr-un gest de gingășie unic, mi-l oferă pentru eternitate.

                Apuc trandafirul. Mireasma sa mă copleșește încă o dată. Îl pun la loc sigur în buzunarul cămășii, iar când ridic privirea, observ că fata ce se afla adineauri în fața mea, aleargă acum vioi prin iarba deasă, printre copacii înfloriți, aruncându-mi priviri zâmbitoare, invitându-mă să merg cu ea. Zâmbesc și pășesc către primele pagini ale unei povești sublime, alegându-mi cu grijă pașii. Ne oprim amândoi sub un pom. Îl privesc și dintr-o dată mă simt extrem de mic. Un stejar ce pare că se unește cu văzduhul, ce pare că acoperă întreaga lume cu ramurile sale, ce pare că se întinde pe întregul tărâm. Atât de bătrân, atât de puternic. Inspiră atât de multă grijă pentru tot ce îl înconjoară. Ani de-a rândul a avut grijă de tot ce viețuiește în vecinătatea sa, iar acum are grijă de noi. Fata mă privește fix. Se uită în ochii mei, continuând să zâmbească. Înainte de a apuca să spun ceva, în timpane îmi răsună glasul său. Atât de cald. Cele mai frumoase sunete din lume s-au adunat aici și s-au contopit în glasul său, dând naștere celei mai uimitoare melodii. ”Bună!”, mi-a spus ea. Numele său mă poartă cu gândul către cer iar de acolo îmi arată unde duce rezonanța sa. Privesc o lume a fericirii, a împlinirii, a victoriilor. Privesc o lume… glorioasă.

                Paginile poveștii noastre se adună, una peste alta, creând un munte mai înalt decât toți munții, o apa mai întinsă decât toate apele, un hotar mai îndepărtat decât cerul. Sub umbra bătrânului stejar, am cunoscut o demonstrație de perfecțiune. Atât de dulce. Mi-a povestit viața ei atât de liniștită, plăcută, simplă, distrusă de nepăsarea celorlalți, de absența celor ce contau. Culoarea sa preferată este roșul și adoră trandafirii. Iubește păsările și peștii și visează că într-o zi va putea zbura deasupra norilor și va putea cutreiera adâncurile mărilor. Îmi povestește cum, într-o zi, la geamul său a poposit o cinteză iar inima ei fuse cuprinsă de exaltare. În timp ce vorbește, eu o privesc vrăjit, neputând să-mi stăpânesc încântarea, zâmbetul. Simt cum universul mi-a făcut o favoare ce mă îndatorează pentru veșnicie. Știu că această ființă minunată este singura ce m-ar putea face fericit, singura pe care aș putea să o apreciez cu adevărat și singura care m-ar putea aprecia la rândul său pe deplin. O privesc în ochi în timp ce ea își continuă povestea. Văd în aceștia reflexia propriei priviri și observ cât de tristă pare. În propria-mi tristețe, deslușesc un sentiment absolut ce a pus stăpânire pe trupul meu. Nu sunt trist. Sunt copleșit de acesta. În melodia glasului său, îmi aud propria voce dând glas gândurilor mele, spunând singurul lucru pe care mă simt forțat de propriul suflet să-l spun, plătindu-mi datoria față de univers, căci universul mi-a oferit șansa de a iubi, iar eu profit de această ocazie și îi ofer inima mea pe de-a-ntregul și aleg să o iubesc pe ea. ”Te iubesc!”, i-am șoptit, scoțând trandafirul din buzunarul cămășii și oferindu-i-l pentru eternitate. Și am iubit-o!
                Cuvintele mele răsunau de-a lungul tărâmului, până la capătul lumii și înapoi, deasupra norilor și până la stele, spre centrul Pământului și dincolo de el. Ea mă privește pierdută, afundată într-o disperare nemărginită. Rămâne neclintită, fără de cuvinte, prinsă și ea în ale sale sentimente. Nu o înțeleg. De ce nu spune nimic? Sunt pregătit să-i spun ca ea este tot ce-mi doresc în această lume perfectă, însă înainte de a putea scoate primul sunet, ea își afundă fața în palme începând să plângă spasmodic. Înmărmurit de cele ce mi se afișează în fața ochilor, ca într-o piesă de teatru dominată de dramatism, încerc să o cuprind în brațe și să o liniștesc, însă ea, fără avertisment se ridică și aleargă în direcția asfințitului, plângând și suspinând fără încetare. Eu rămân locului, cu inima în ținte, cu sufletul zdrobit, cu universul prăbușindu-se arzând în jurul meu. Ea se pierde în lumina caldă a soarelui ce-și termină rondul, lăsând locul lunii. Nu îi mai aud suspinele, nu-i mai simt aura. A plecat, iar inima mea a rămas la ea.

 Trandafirul căzut pe pământul neted, luminat de o rază de soare ce și-a creat cu ambiție drum printre ramurile dese ale stejarului, își păstrează cu înverșunare perfecțiunea unică, însă îl pot auzi suspinând, îi pot simți durerea, îi pot zări lacrimile. Îl ridic ușor, îl privesc plângând și-mi dau seama imediat… fără ea, el este doar floare.

                Francisco Tàrrega își aruncă simfonia în întreaga mea lume, care acum se limitează la o simplă cameră. Aceeași cameră pe care am văzut-o zi-de-zi timp de o viață. Un ambient plăcut, nici prea învechit, nici prea modern. Stau întins pe patul moale, acoperit de o învelitoare de un albastru strălucitor. Măsuța de noapte din lemn de mahon își duce veacul liniștită în compania patului. Biroul stă nemișcat, fără suflet în capătul celălalt al încăperii, susținând computerul meu vechi. Telefonul continuă să sune. Nimeni de care să-mi pese. În depărtare aud iar glasul ploii, parcă mai strident și mai alert ca oricând.
                A fost un vis. O plăsmuire a imaginației mele plictisite, o încercare eșuată de a oferi viață idealului neatins. Cum mi-am permis să visez când mă confrunt cu o astfel de realitate? Cum am reușit să visez când eu nu știu ce e acela vis. Cum mi-am putut închipui o lume atât de perfectă. Cum de am putut iubi atât de frumos într-un vis? Îmi amintesc de ea, fata, pe cât de frumoasă, pe atât de falsă, cu o poveste atât de impresionantă și parcă așa de reală. Și-a găsit refugiul în aceeași lume ideală în care m-a purtat pe mine imaginația. Dar cum? De ce am întâlnit-o în visul meu? 

                Uneori așteptarea este cea mai bună soluție pe care o ai. Poate chiar singura. Alteori însă, așteptând, îți vei da seama că ai uitat ce anume aștepți cu adevărat, iar că acel lucru nu se va întâmpla niciodată. Însă tu continui să aștepți. Eu am așteptat. Aștept să aflu că ești bine acolo unde ești, că ești fericită, împlinită și că nimic nu te va opri din cale. Aștept să-ți spun că și eu sunt bine aici, unde m-ai lăsat în ghearele uitării, că sunt fericit știindu-te pe tine fericită. Aștept cu nerăbdare să-ți povestesc minunatele aventuri pe care le-am trăit, superbele amintiri ce le-am acumulat. Aștept cu nerăbdare să-ți zâmbesc, iar tu să-mi întorci zâmbetul. Aștept să te strâng în brațe, să-ți spun că mi-ai lipsit atât de mult, să-ți mângâi obrajii, să-ți șterg lacrimile, să-ți netezesc părul, să te strâng iar în brațe și să-ți șoptesc că totul va fi bine. Aștept cu nerăbdare ca totul să fie ca la început. Însă aștept… și aștept… și aștept în zadar. Nimic nu se va întâmpla.

                Privesc printre picăturile de ploaie, ascult simfonia neîncetată, când acestea se sfărâmă zgomotos de pământul înfierbântat, răsunând melodios prin întreg universul meu. Ambientul este întunecos, cu mii de tente de gri, neplăcut privirii. Nimic strălucitor, nimic ce ți-ar putea încălzi sufletul. Dar iată-l…chiar acolo! Privesc țintă trandafirul de un roșu fantasmatic… căzut la pământ, fără suflare. Fără ea, el este doar o floare.