Drum Înfundat

                Preludiul vieții mele tocmai s-a încheiat într-o notă gravă. Huruitul corzilor harpei ce-mi acompaniază sufletul, nu mă încântă deloc. Îmi provoacă repulsie și simt că am să ciufulesc afurisitul ăla de înger care atinge corzile atât de îndemânatic.

                Obișnuiam să cred că fiind lângă tine, apexul va fi din ce în ce mai aproape, iar eu, îl voi atinge și voi trage Pământul mai aproape de stele, ca să apuc una și să ți-o ofer cu dragoste. Prostii. Stelele vor rămâne acolo multă vreme, iar eu le voi privi de aici, de jos, fără să mai aspir la ele.

                Iată cum, singur, confuz, debusolat, hoinăream întârziat pe șina vieții. De nicăieri, în plină figură m-a izbit Acceleratul de Singurătate, în gara Dragostei cu peron pe partea dreaptă. Ba nu. Cred că era pe stânga. Împrăștiat pe traverse, nu am avut timp să plâng, să urlu, să mă doară. Nu am avut timp să mă feresc, deși îl auzeam ciuciuind în urmă. Am supraviețuit, dar sunt mort. Iar asta doare cel mai tare. Nu am să mai întârzii niciodată pe șina vieții. Voi fi acolo la timp să mă arunc din fața Acceleratului.             

                Dar mă doare. Mă doare atât de tare, încât m-aș arunca într-un vulcan pentru a alina durerea. Durerea este doar o figură de stil. Se atribuie ființei pentru a-i oferi acesteia fundalul unui țel, unui vis, unei idile. Suferi pentru că te doare. Te doare pentru că suferi. Durerea se plimbă pe străzile trupului tău, fără să dea prioritate. Durerea nu trece, decât cu Etoricoxib sau Piroxicam sau Diclofenac. Pentru durerea de suflet se recomanda malțul de orz distilat. Durerea este peste tot în lume. În războaie, în romane romantice, în filme ieftine, în pornografie, în partea întunecată a lunii... chiar și la tine în buzunar vei găsi durere. Dar nu poți cumpăra nimic cu durere, deoarece durerea nu are valoare. Dacă aș fi putut cumpăra ceva, mi-aș permite să cumpăr lumea... iar pe tine te-aș da afară din ea.

                Antonio Machado a simțit și el durerea. S-a născut, a trăit, s-a îndrăgostit. Apogeul vieții sale a fost moartea ființei iubite. Și-a vândut lacrimile la kilogram, iar la schimb a primit cuvintele. Astfel Machado a ajuns un poet încântător. Eu nu voi deveni un poet la fel de bun. El ar fi dat la schimb fiecare cuvânt, fiecare punct, fiecare sedilă, fiecare vers scris pentru încă o oră cu iubita lui. Ei bine, eu nu voi da la schimb nici măcar o răsuflare pentru a o simți pe a ta, nici măcar pentru o secundă în plus.

                Astăzi este o rememorare a zilei de ieri. Același instinct confuz stăruie și astăzi. Astăzi este esența amintirii dezolante a simțământului suprem, arzând mocnit în sufletul meu. Astăzi este sunetul valului nebun izbind sălbatic malul îndurerat. Astăzi este dovada vie că viața nu te va întoarce niciodată în trecut. Dar mâine, astăzi va fi ars în flăcări nemuritoare.

                Bine ai venit în lumea mea. O lume purpurie, de granit mov, acoperită de priviri îndoielnice. O lume împiedicată în care sensul vieții este absurd. Hai să-ți fac un tur. Aici este încăperea centrală, unde nimeni se adună și discută concepții bizare. Aici este bucătăria, unde mă hrănesc cu amintiri, minciuni și vată de zahăr. Zilnic. Iar aici este Colțul Meu de Lume. Descalță-te înainte să intrii. Aici este locul în care îmi construiesc singur viitorul, din LEGO și Super-Glue. Asta este lumea mea. Eu am creat-o. Tu ești lumea pe care ai creat-o, iar dacă tu încetezi să mai exiști, lumea ta va înceta și ea să mai existe. Iar acum te poftesc afară.

                Ei bine, în vreme ce timpul trece, lucrurile se schimbă. Iar rănile... rănile se vindecă și ele, dar cicatricile vor fi aceleași.

               Te-am iubit. Am rămas mereu același, fidel sentimentelor mele față de tine. Am fost onest, rezonabil și întotdeauna am încercat să fiu mai bun decât de obicei. Dragostea mea pentru tine, mi-a zguduit orgoliul atât de tare, încât lacrimile niciodată nu s-au sfiit să-mi zgârie ca un glaspapir obrajii. Iată-mă acum, aici, țintuit în ale mele gânduri așternute pe o bucată de hârtie, ostatic al unui sentiment injust, încercând să mă apăr legitim, dar fără izbândă, sfâșiat sau nu de durere, crede-mă, nici eu nu știu. Singurul lucru pe care îl știu, este că zi de zi, noapte de noapte, departe sau nu de tine, îmi lipsești. Singurul lucru pe care nu îl regret și pe care îl admit ca fiind inofensiv... Însă îmi doresc ca lucrurile să fi stat altfel.

                Cu chipul brăzdat de lacrimi inexistente, cu o dulce durere surdă în inimă, cu un junghi anost în adâncul sufletului meu mahmur, apuc creionul și, râzând banal, scrijelesc pe peretele iubirii mele ”Drum înfundat! Cotiți la dreapta”