Singur...

             Singur. Mă simt singur. Atât de singur. Mai singur ca oricând. Singur, într-o seară de duminică. Singur, printre mormane de simțăminte. Singur, departe de lume. Neglijent, descopăr natura firească a singurătății. Nu plâng, căci n-ar avea sens. Nu urlu, căci ar fi mediocru. Nu râd, căci ar fi nepotrivit. Evident, în senina-mi placiditate, trăiesc un fel de repulsie muribundă, departe de orice inimă de gheață. O singurătate palpabilă îmi zguduie visul. Însă, am auzit că visul alungă singurătatea. Minciuni sfruntate. Vis. Vise. Visez. Plutesc clandestin printre vise obscure și nu intenționez să-mi cobor sufletul înapoi pe pământ, printre mărăcini, anemone incolore și egolatri desăvârșiți. Departe de tristețe, descopăr dragostea, un viciu elitar. Îndrăgostit de iluzii, am învățat din mers că adevărata magie a iubirii zace în singurătate, dorul fiind farmazonul sufletului. Îndrăgostit de speranțe, am învățat că fericirea constă în amplitudinea tristeții. Îndrăgostit de iubire, am învățat, pas cu pas, că ea se naște în șoapte și moare în urlete.

                Eu... Singur pe Pământ. Revoltat, disimulat, anost. Un lumpenproletar într-o acerbă urmărire a iubirii. Singura aventură concretă a vieții mele, este vizita propriului suflet. Înot într-un amestec neomogen de suferință, decepție și scepticism. Planez deasupra fericirii, incapabil să o simt. Însă, ostatic al petulanței, mă aplec timid și o îmbrățișez

                Eu... îndrăgostit de tine, am învățat sensul magistral al vieții.