Gânduri pe acoperiș

                Stele. Parcă un milion. Sau un miliard. Doar câteva mii pot vedea. Doar câteva sute pot număra. Doar câteva zeci pot înțelege. Doar câteva pot cunoaște. Doar una pot iubi. Pas cu pas, mă simt călăuzit, înțeles, iubit...nu mă judecă. Frigul îmi pătrunde în trup asemeni unui pumnal. Distruge orice urmă de ezitare și parcă mă împinge de la spate. Sunt eu. Aceeași ființă lipsită de consistență, pierdut printre propriile principii, pășind alert către un sfârșit ales de propria-mi conștiință, propriul meu destin dictat de existență. Privesc viscolul în întreaga sa splendoare, numărându-mi cu grijă ultimele clipe, balansând între nostalgia amintirilor unei vieți, în esență, minunate și hotărârea categorică de a-mi alege singur destinul, scris pe propriul meu pergament, fără ștersături și corecturi. Simplu și neezitant.

                Sunt deja aici. Privesc în urmă, la urmele de pași adânc încrustate în zăpada moale, ușa întredeschisă ce conturează parcă imaginea concretă a ultimelor mele retușuri pe chipul Universului. Privesc înainte și văd orașul liniștit, adormit, conturat de câteva petece de lumină difuză, absorbit de zăpada parcă și ea tristă. Îl privesc melancolic, gândindu-mă câte suflete rătăcite rătăcesc pe străzile acestui amalgam arhitectural. Câte iubiri se nasc zi-de-zi, în timp ce altele se sfărâmă. Câte vise iau naștere, în vreme ce altele sunt călcate în picioare. Privesc către pământ, calea ce urmează a o urma către definire, apogeul existenței mele, asediul unui sentiment absolut, trăiri depline, brusc curmate. Nici măcar nu pot vedea până jos... Privesc către pământ și mă gândesc... câte povești vor fi scrise până ce voi ajunge la capăt...

                Mă gândesc la povestea mea. Atât de simplă. Nu este un roman, nu este o nuvelă, categoric nu este un basm. Aș putea spune că este un fel de revistă cu benzi desenate. Sau poate eticheta cu instrucțiuni a unui oarecare șampon ieftin. O citești nu pentru că nu știi cum se folosește un șampon, ci pentru că te plictisești stând pe budă și nu ai tableta sau telefonul la îndemână. Un surplus de evenimente ce constituie o adevărată sculptură de îndoială, dubii aruncate la întâmplare pe-o bucată de pânză. Povestea unui om lipsit de speranță, dar refulând de aspirații intense. Povestea unui suflet ce are nevoie de o operație chirurgicala, rănit grav de ostilitatea simplei existențe în dezacord cu rațiunea. Povestea mea, o pereche de ochi albaștri inundați de-un torent invizibil de lacrimi invizibile, atât de puternic încât spulberă orice urmă de zâmbet de pe chipul meu anost.

                Povestea, ca motiv unic pentru care mă aflu acum, aici, este în sine, irelevantă. Să spunem că fac asta pentru a-mi satisface un simplu ultim capriciu. Nu mi-e frică. Mi-e doar dor. Mi-e dor de oamenii care o dată erau oameni. Mi-e dor de sufletele celor care au plecat, printre note muzicale, aclamații sau doar urlete. Mi-e dor de cei pe care i-am iubit, dar care nu m-au iubit, de cei care m-au iubit, dar pe care nu i-am iubit, de cei pe care i-am iubit, și care m-au iubit, de cei care nu m-au iubit și pe care nu i-am iubit. Mi-e dor de cea pe care am iubit-o, dar care nu știu dacă m-a iubit. Acum stau aici, pe marginea ultimei proprii aventuri și îmi analizez dorul și durerea. Avea un nume atât de simplu și frumos, pe care, însă nu mi-l amintesc, dar am iubit numele acela. Am iubit chipul ce definea numele acela. Am iubit zâmbetul ce contura chipul ce definea numele acela. Am iubit totul la ea. Am iubit-o întrutotul. Universul jubila extatic privind fericirea ce-mi nuanța sufletul. Era perfect. Dar perfecțiunea este o adicție. Eșecul și dezamăgirea inexorabile au înlocuit perfecțiunea, făcând ca totul să fie mai... natural. Era un sentiment excelent să știu că există cineva care contează cu adevărat. Dacă ar veni acum aici să-mi spună să mă opresc, aș face-o. Dar nu o să vină. Nu știu sigur de ce, dar nu o să vină. Probabil are un motiv întemeiat. Iar acela, este unul destul de evident. Îmi doresc mult să vină. Poate așa lucrurile ar recăpăta un sens absurd, lipsit de esență, care să ne readucă la viața încărcată de tensiuni cu mici trepidații de fericire. Îmi doresc nespus să mă pot întoarce în clipa dinainte ca totul să meargă prost.

                Sunt deja pe margine. Vântul începe să devină de-a dreptul sălbatic. Urlă animalic în timp ce joacă ruleta rusească cu echilibrul meu. Mă găsesc într-o luptă acerbă, pe care sunt gata să o câștig. Ori el, ori eu. Frigul parcă-mi șlefuiește trupul, într-o cadență simfonică impecabilă. Ridic brațele la orizontală, închid ochii, inspir adânc, îmi flexez genunchii și sunt gata să sar. Nu mi-e frică. Tot ce simt este dezgust, revoltă, emoție, determinare. Simt ura față de toți cei pe care îi las în urmă, ura tuturor celor pentru care nu am fost nimic mai mult decât o pierdere de vreme. Simt ipocrizia celor care vor plânge când vor afla că cineva m-a dezlipit de pe trotuar. Simt toată durerea și sinceritatea pe care mulți nu o vor simți spunând că am fost un om bun. Simt... totul. Toată dragostea ce-mi toacă sufletul și acea fericire demult apusă. Simt revolta unei rațiuni ce parcă nu-mi aparține, incertitudinea unei vieți proprii cu destin propriu. Mă simt de parcă aș fi altcineva. Acel cineva care are puterea de a-ți schimba viața printr-un singur gest. Și chiar o face.

                Și totuși... parcă nu aș face-o. Poate voi regreta, dincolo de clipa în care m-aș fi putut întoarce. Poate lumea nu-i atât de crudă și totuși există și oameni loiali propriilor aspirații și departe de disperarea cotidiană. Poate că există fericire și iubire undeva în lume. Îmi place să mă gândesc la iubire ca la un tort gigantic, iar cineva simțindu-se minunat împărțind o felie cu mine. Ar trebui să mă opresc. Nu pentru că vreau să trăiesc, ci pentru că simt că nu mă pricep la asta. Un om care vrea să moară, se simte nervos și plin de viață, plictisit de banalitate, obosit și entuziast, toate în același timp. Vrea să lupte cu toată lumea și să iubească așa cum n-a mai făcut-o niciodată, să râdă isteric și să plângă spasmodic. Să se închidă într-o bilă uriașă și să se ascundă într-o peșteră invizibilă undeva pe o altă planetă, într-o altă galaxie, dintr-o altă dimensiune, într-o altă viață. Omul acela vrea să se simtă cu totul împlinit fără să-și ceară iertare de la toată lumea. Dar nu eu. Eu vreau să contez. Vreau să le spun tuturor cât de tare m-au dezamăgit și să-mi pară rău pentru cât de tare i-am dezamăgit!

                Deschid ochii și privesc pentru ultima dată ușa pe care am intrat. Aștept cu nerăbdare să intre pe ușa aceea și să-mi spună să mă opresc. Cu sufletul la gură, aștept. Nu durerea sau frica de moarte mă deranjează. Este speranța cea care mă omoară. Speranța că eu contez și tot ce a rămas mai bun din noi nu este sortit pieirii. Dar a spera nu este niciodată suficient. Tălpile mi se dezlipesc de cimentul umed și pentru un moment simt imponderabilitatea că-și face de cap. Gravitația nu pierde prea mult vremea și începe a mă trage către sfârșitul călătoriei mele fără bilet. Acum încep să mă gândesc la momentul în care voi ajunge jos. Privesc pământul și îmi imaginez corpul meu inert așteptând atenția cuiva. Mă gândesc că poate nu am făcut alegerea corectă. Mă gândesc că poate asta nu înseamnă că am încheiat evoluția catastrofală a vieții, ci poate am împiedicat progresul înfloritor al acesteia. Poate ar fi trebuit să mai aștept un moment în plus și ar fi venit. Poate chiar acum este pe marginea pe care ma aflam eu acum un moment, privind cu obrajii brăzdați de lacrimi către trupul meu aflat în picaj, neputând să facă nimic să mă ajute. A muri nu este greu. Greu este să încerci să-ți reconstruiești sufletul, piesă cu piesă, fără un manual de instrucțiuni și fără cea mai vagă idee unde ar trebui să se potrivească fiecare piesă. Greu este să accepți că poate ai dat-o în bară acum și la fel vei face și data viitoare. Greu este să te ferești de durere, când de fapt este singura care îți provoacă adevărata plăcere și care te face să simți cu adevărat că trăiești. Număr etajele și zâmbesc. Mă bucur de călătoria mea fără bilet.

                Mă trezesc brusc într-o poieniță verde. O recunosc perfect. Aici mi-am petrecut câteva dintre cele mai frumoase momente din viață. Un mic spațiu colorat între coloși gri, lipsiți de viață. Afară este soare, cald, calm, plăcut. O privesc pe ea vorbind cu mine, însă nu aud ce-mi spune. Atingerea ei îmi scurtcircuitează trupul. O privesc parcă anesteziat fără să mă pot mișca, fără să pot vorbi, fără să pot gândi. O iubesc așa cum am iubit-o mereu. Dar nu o pot înțelege. Cum poate rămâne aici într-o lume atât de risipită? De ce am continuat să ne dezamăgim reciproc, de parcă ar fi fost singurul lucru util pe care-l puteam face? De ce iubirea nu ne-a fost de ajuns? O privesc vorbind și realizez că toată lumea poate vorbi, însă nimeni nu știe ce să spună, când să spună, cum să spună. De ce trebuie să vorbim non-sensuri, doar de dragul de a vorbi, în loc să apreciem liniștea și să spunem doar ce gândim și ce simțim? Aș vrea să-i pot spune asta, dar sunt destul de sigur că nu sunt acolo. Aș fi vrut să-i pot spune că o iubesc. Simt din nou vântul umplându-mi timpanul de zgomote ciudate și frigul mușcând lacom din trupul meu. Inima-mi freamătă și devin agitat. O privesc din nou...”Vino!” e tot ce pot să-i spun...

                Stele. Parcă un milion. Sau un miliard. Doar câteva mii pot vedea. Doar câteva sute pot număra. Doar câteva zeci pot înțelege. Doar câteva pot cunoaște. Doar una pot iubi. Aștept încordat să apară pe ușa aceea și să-mi spună să mă opresc. Nu durează mult să-mi dau seama că nu va veni. Nu va veni. Nu va veni. Ar fi fost atât de simplu... Adio!