Întregul

                Când mă gândesc că fericirea mea jonglează banal cu momentele fatidice din eterna-mi viață tristă, că ea respiră un aer dureros, bolnav de atâta poluare simpatetică, mă gândesc serios la iluzia ce stăruie sfidător peste ticăitul alene al ceasului meu vechi... Iluzia că al meu suflet manifestă un devotament aparte pentru o fericire cangrenoasă în ritmul febril al iubirii. Am crezut că pot înțelege, dar nu am putut. Nu a fost deloc așa, a fost doar superficial. Doar exteriorul, închis în răbdarea-mi semi-prețioasă. Nu am înțeles că uneori ar fi mai mult decât întregul...căci întregul este de fapt doar o idee confortabilă, deoarece este format din părțile care mă împart în două: Eu, ca ființă căzută într-o agripnie constantă a simțurilor, învălmășit în iureșul propriilor trăiri... și eu, ca primată excentrică și egocentrică bubuind de capricii bombastice, machiate într-un egoism, în definitiv perdant.

                Într-un înțeles abscons, spre un firesc de nepătruns, am căutat sensul tainic al întregului. N-am știut și nu știu despre părțile sale de mijloc, părțile sângeroase dintre mine și tine. Nu le cunosc, deși le simt clipă de clipă și pot spune, cu pumnul înfipt în inimă, că mă dor. Pas cu pas, învăț dansul dragostei estropiate, un tango haotic în care picioarele mi se împleticesc la fiecare piruetă. Îmi las fericirea să simtă vibrațiile amplei ambianțe muzicale, traversând rapid puntea dintre melopei ieftine și tarantele dezgustătoare. Sunt căpitanul propriei fericiri, obligat la sabordaj, constrâns de exigența realității stăruitoare a sentimentelor mele. Naiv și încăpățânat, am sperat că voi sparge iceberg-ul din oceanul sufletului ei... însă, aparent surprinzător, acele nouăzeci de procente din volumul său ce se ascundeau malefic subacvatic, mi-au sfărâmat fragilul vas. Iată-mă așadar, întins fără viață pe fundul oceanului, o moarte penibilă, consecință a unui naufragiu considerat iminent.

                Mă întreb adesea, ce-am să fac când am să mă trezesc... Am să pot oare să te privesc în ochi fără să plâng, căci iată..tu ești aici, în lacrimile mele și nu vreau să te pierd. Vreau să rămâi în ochii mei, oricât de multe tu s-ar strânge acolo... până când ochii îmi vor exploda de atâtea tu. Și tu alergi într-o disperare acerbă pe aleile minții mele, unde la fiecare colț de stradă te împiedici de nebunia ce o uit mereu acolo.

Am uitat să îmi mai doresc să fiu fericit. Mi-am impus să uit să îmi mai doresc să fiu fericit. Fericirea este cel mai mare inamic. Te face mai slab, naște îndoieli. Dintr-o dată... ai ceva de pierdut.