Destin si monotonie.

        Ma trezesc dimineata, nu-mi pun nicio intrebare. Ma asez la birou fara sa-mi pun vreo intrebare. Ma plimb prin casa, confuz, fara ca macar sa ma intreb pe mine insumi, ceva, orice. Plec de acasa trist, dar nu imi pun nicio intrebare. Si ajung la concluzia ca intrebarile nu duc la nimic, nu te ajuta. Merg, pasesc ca un letargic. Rad ca un copil si ma intorc sa vad daca am lasat ceva in urma. Niste oameni ciudati ma privesc ciudat. Ma gandesc sa ii intreb de ce ma privesc asa. Intrebare. Iar. Nu. Renunt. Ma gandesc sa continui sa merg si sa dispar. Intru printre doua blocuri murdare, urate, batrane, stupid de primitoare. Mirosul insuportabil ma deprima, imi aduce aminte de metrou. Cand am mers in Bucuresti, am intrat intr-un metrou care mirosea la fel. Stiu ce miroase asa. Destinul meu. A intrat in putrefactie cu cateva zile in urma, dupa ce a zacut 15 ani si vreo 9 luni inchis intr-o cutie a Pandorei despre care nu stiu nimic. Plec de acolo indata. Nu stiu de ce, dar m-am intors acasa. Cand am ajuns acasa, exact in momentul in care am apasat clanta, usa nu s-a deschis, in schimb, in minte mi s-a infiltrat o intrebare: De ce am pus in titlu termenul de "Monotonie"?